— Un taxi?
— Nu, îi spun, voind să-mi dovedesc ceva. Cred că a venit naibii vremea să iau un autobuz, nu crezi?
Trei ore mai târziu, verific imaginea granulată de pe camera de la intrare. Nu e Sylvie, așa cum speram, întorcându-se de la spital să-mi dea, în sfârșit, vești despre Rita. Nu e nici Elliot, care nu-mi răspunde la telefon. E o femeie cu păr cărunt, îmbrăcată simplu, ținând spre cameră un ecuson: poliția. Panica mi se zbate în piept.
Îmi vine să fug înapoi în casă și să mă ascund după canapea, cum făceam când eram mică. Sună din nou. Îmi iau inima-n dinți. Poți să
faci asta, Helen. Inspir adânc și deschid ușa.
— N-a pățit nimeni nimic și nu aveți probleme, doamnă Latham, spune repede polițista. Am venit să vă informez despre o nouă
evoluție în cazul Armstrong. Își flutură din nou ecusonul și se uită în casă. Pot să intru?
După ce pleacă, mă așez într-un fotoliu de răchită din seră, cu ușa închisă, cu terariile în jurul meu. Munca mea de o viață, ca o constelație. Dincolo de zidurile terasei, clopotele bisericii răsună
peste acoperișurile din Chelsea.
Răsucesc între degete cartea de vizită a polițistei, dovada materială că nu am visat. Să îndrăznesc să cred că tot coșmarul s-a terminat după toți anii ăștia? Marge Grieves a fost arestată, a spus polițista. Suspecta s-a predat după ce îngrijitorul ei, care a plecat din casă într-un adăpost, a descoperit o armă și muniție veche ascunse în pod. Investigațiile inițiale sugerează o potrivire cu cele folosite în uciderea lui Don Armstrong, în 1971. Grieves îi ajută în cercetări. Da, consideră că există suficiente probe pentru o acuzație.
Abia îmi amintesc ce a mai zis după asta. Ceva începuse deja să se cearnă în mine, ca zăpada când începe să se aștearnă: mama a crezut 311
- CASA DE STICLĂ -
că eu l-am împușcat pe Don în noaptea aceea. Nu numai că m-a iertat, dar a făcut tot ce a putut să mă protejeze. Ba chiar s-a întors la The Lawns, adăpostindu-se sub scutul minții ei aparent tulburate de ceea ce doctorii moderni ar recunoaște cu siguranță ca fiind o depresie postnatală, sau chiar o tulburare de stres posttraumatic, sau o inimă
frântă. M-a iubit la fel de tare cum își iubește orice mamă copilul. A făcut cel mai mare și mai stăruitor sacrificiu. „Nu trebuie să te gândești niciodată că ai fost tu, Hera. Asta e tot ce contează”, și mi-a ridicat fața, iar eu m-am uitat în soarele care apunea până când am văzut rochia ei cu paiete fluturând printre copaci – mama mea, întorcându-se încet și trimițându-mi un ultim sărut, un zâmbet și dispărând apoi.
312
- EVE CHASE -
54. RITA
Zece luni mai târziu
Un vânt puternic trece prin copaci, agitând frunzele primăvăratice ca pe niște bănuți. Fără să fi uitat vreodată lista lui Marge cu pericolele pădurii, Rita se uită instinctiv în sus. Dar nu cade nici o creangă. Și s-a dovedit că Marge – Marge! – era cel mai mare pericol dintre toate. Letală ca o ciupercă otrăvitoare. Rita habar nu avusese.
— O secundă, Sylvie.
Oprindu-se să-și tragă sufletul, inspiră mirosul dulce de usturoi sălbatic. Pădurea se rărește la margini. Simte cum cade prin ea.
— Ești bine, mamă? întreabă Sylvie, iar ochii ei sunt atât de clari astăzi, încât pădurea se reflectă în ei. Vrei să stai jos?
— Cu siguranță, nu.
Obosește foarte repede acum, dar refuză să admită. Detestă să se plângă. Recuperarea a mers frustrant de încet. Deseori se trezește într-o confuzie din care îi ia minute bune să se elibereze. Cerne cuvintele de fiecare zi, numele familiare, așa cum greblezi plaja, dând la o parte nisipul. Dar din când în când, mintea ei zdruncinată dă la iveală niște pietre rare, comori de mult uitate: vocea și mirosul părului mamei sale, țepii din barba tatălui ei, cum îi simțea cu vârful degetelor. Cel puțin, e mai aproape de ei. Iar în weekendul ăsta a avut sentimentul că se întoarce, în sfârșit, la sine și la o familie schimbată, de nerecunoscut.
— Vreau doar să stau un moment. Își încheie paltonul din păr de cămilă, un cadou de la Helen, de o croială desăvârșită, ca cele pe care le-a purtat la prezentările de modă, cu o căptușeală plăcută, din mătase bleumarin. Ești sigură că nu-mi imaginez toate astea, Sylvie?
Nu e un efect secundar al medicamentelor?
313
- CASA DE STICLĂ -
Sylvie râde, genul acela de râs care rămâne în ochi după aceea.
Jake joacă un mare rol în asta, se gândește Rita aprobator. Are un sentiment pozitiv în legătură cu barcagiul.
— Uită-te un pic la asta, mamă, șoptește Sylvie arătând în spate la Elliot și Annie, care au încetinit pasul ca să scape de ele.
Elliot s-a așezat pe un buștean, Annie stă pe genunchii lui. Bărbia lui se sprijină pe umărul ei, iar privirea îi coboară la boțul din brațele ei: Poppy, perfectă sub toate aspectele, cu claia ei de păr negru și ochii albaștri, numită după mama Ritei. Pumnișorul ei se ridică în aer, spre lumină și umbră, cer și frunziș.
Ritei i se topește inima. Bebelușilor le place pădurea. Ne naștem cu iubirea pentru copaci înrădăcinată adânc în sufletul nostru, decide ea. Ca și dragostea pentru mare. Speră că în toamnă, atunci când tânăra familie se va muta la Cambridge și Annie va începe studiile, vor căuta și acolo o pădure în care să zburde Poppy. Bănuiește că așa vor face.
O explozie de râs. Rita se întoarce într-acolo. Privește cercetător pe aleea din față. Dumnezeule!
Teddy. Aproape că vede legănându-se bretelele de la salopeta lui din anii ’70. Edie, într-o jachetă veselă din blană sintetică, galbenă ca un boboc de rață. (Treizeci și unu de mii de urmăritori pe Instagram, număr în creștere, după cum spune Annie. Mai mult decât întreaga populație a orașului Barnstaple. A înnebunit lumea.) Și mai încolo, da, iată-le, Helen și Caroline. Discutând. Mereu discutând încinse.
Nu, nu par să fie surori vitrege. Ai putea să bagi patru de-alde Helen îmbrăcate în Chanel într-o pereche de blugi Target de-ai lui Caroline, după cum spune chiar Caroline. Dar, cumva, se potrivesc perfect.
O gaură acolo unde trebuia să fie gura. Un prunc fără față. Într-o zi, la câteva săptămâni după adopția lui Sylvie, i-a venit în minte Ritei amintirea neclară a unui băiețel din spital, după accidentul ei 314
- EVE CHASE -
din copilărie. Un băiețel care își ascundea gura cu palma, rușinat. De atunci, n-a mai putut uita de bebelușul Harrington.
Căutarea unui nou-născut instituționalizat cu palat despicat sau cu vreo anomalie craniofacială, născut la Londra în jurul unei anumite date, n-a fost atât de dificilă pe cât s-ar fi crezut. Nimeni n-a vrut s-o adopte pe fetița care nu putea zâmbi. În certificatul de naștere nu era menționat nici un tată. După niște săpături, s-a dovedit că fusese folosit numele menajerei mamei lui Jeannie. Data nașterii era necunoscută. În mod clar, Walter făcuse tot posibilul să
