Jeannie. Femeia cu ten imaculat și bucle negre, din fotografia din ziar. Jeannie însărcinată, în fața unei case de stuc, zâmbind, cu un băiețel atârnat de fusta ei. Și, dintr-odată, aș vrea s-o cunosc.
— Dar tu n-aveai ochi decât pentru Big Rita, continuă Helen, iar ținuta ei impecabilă e de-acum compromisă. Fornăie trăgându-și lacrimile pe nas. Se șterge cu mâneca de la cămașă. O urmăreai cu privirea prin cameră. Dacă plângeai, alerga jos, te lua și te liniștea, ca o bonă, da, da, dar mai mult, ca și cum ar fi fost născută să facă asta.
Îmi palpită inima. E ca și cum o ușă spre trecut s-ar fi deschis puțin câte puțin. În spatele ei, o văd pe Rita tânără, pe picioare și plină de 295
- CASA DE STICLĂ -
viață. O femeie menită să atingă stelele. O mamă înnăscută.
Contrastul cu ceea ce este acum, culcată pe un pat de spital, mă ucide.
— Voi două… Doamne! Parcă recunoșteați ceva una în cealaltă. N-aș putea să explic… (îmi lipsește mama atât de mult încât mă doare) nici într-un milion de ani… Scotocește în poșetă după o batistă. Ziceai că ai și o soră? întreabă, iar fața i se umbrește. Toată viața am tânjit după o soră. Ai fost sora mea pentru scurtă vreme. Se înseninează la loc. Cum o cheamă pe sora ta?
— Caroline, îi spun și, în sfârșit, îmi pierd stăpânirea de sine. Poți să-mi împrumuți batista ta?
— Lasă-mă pe mine. Îmi tamponează ochii. Îi simt respirația cu miros de mentă. Poate de gin. Se trage înapoi și mă privește intens, în timp ce i se naște o întrebare: Ce ți s-a spus despre toate astea, Sylvie? În copilărie.
Simt un ghimpe-n piept.
— N-am vrut să știu, îi spun.
Remarc o licărire în ochii aceia palizi, ca de ogar.
— Știi ceva? Poți să digeri tot adevărul?
Mă gândesc la fetița care eram când mă cățăram în măr, la toate aspectele mele pe care mi le-am reprimat. La Steve spunând: „Nu te duce acolo, Sylvie. Amintește-ți, nu asta te definește”. Și aud chitara lui Jake, acum mai tare, mai insistent, răsunând de peste canalul verde și neclintit. Un acord. Două.
— Vreau să știu totul.
Luminile de la British Museum se perindă pe fereastra taxiului, un déjà-vu, o defilare de coloane, și piatră, și cer albastru ca lapislazuli.
Câteva minute mai târziu, taxiul virează pe Great Portland Street.
— Am ajuns.
Helen nu-și poate ascunde anxietatea din voce – ca o vioară
dezacordată – și asta îmi agravează neliniștea.
296
- EVE CHASE -
Intrăm în fugă într-o clădire mare, deteriorată pe la colțuri. Încă
nu vrea să-mi spună unde mergem și de ce. Tot ce știu e că a dat un telefon scurt înainte de a pleca.
— Ai încredere în mine, spune.
Nu am, sau nu prea. Dar, pentru prima dată în mulți ani, am încredere în mine însămi, în faptul că pot să gestionez adevărul, că
n-o să mă las copleșită de el.
Ajungem la un lift mic, metalic, precum cuștile acelea de protecție împotriva rechinilor. Helen nu vrea să intre în el – „Mai bine mă cațăr pe burlane” –, așa că escaladăm cinci etaje pe scări. Ușa apartamentului nu e încuiată – cineva ne așteaptă. Inima începe să-mi bubuie în piept. Ezit. Îmi simt picioarele grele, ca de piatră. Helen mă împinge înăuntru și închide ușa în urma noastră, cu un zgomot metalic de înaltă securitate. E întuneric înăuntru. Aer stătut. Pereții sunt decorați cu triste trofee exotice de vânătoare: un cap de antilopă, un rinocer uriaș. Pe dușumea se află o piele de tigru, roasă de molii.
Arată ca un club al unor domni în vârstă, genul care exclude femeile, cu tapițerii de piele și plin cu sute de obiecte moarte.
— Avem companie, spun, intimidată, gesticulând în jur spre lucrările de taxidermie.
— Uf! Lucrurile oribile ale lui Don. Tata nu vrea să se despartă de ele.
Îmi ia un moment să fac legătura. Poveștile din ziare, ascunse atâta vreme de mama, încep să capete sens. Sunt pe cale să aflu adevărul, părțile pe care le-a îndepărtat cu foarfeca. Inima îmi bate mai repede.
Ochi de sticlă ne urmăresc în timp ce traversăm salonul și intrăm într-o cameră mai mică și mai întunecoasă, supraîncălzită până la leșin, mobilată cu antichități lustruite și luminate discret cu lămpi într-o nuanță de verde. Este genul de cameră în care, instinctiv, copiii fac obrăznicii. Din nou, Helen închide ușa în urma noastră. Mă
încearcă o vagă senzație de claustrofobie. Doi ochi – de un albastru electric, ochii lui Helen, ochii lui Elliot – privesc fix din semiîntuneric.
297
- CASA DE STICLĂ -
Un bărbat în vârstă, slab, cu o înfățișare mai degrabă
bolnăvicioasă, stă drept, într-un fotoliu de piele. Poartă un papion stilat, bleumarin cu picățele, înclinat într-o parte, ca și cum și l-ar fi pus în grabă pentru această ocazie. Încă mai poate fi recunoscut bărbatul stresat din ziar, care ieșea în grabă din tribunal.
Lângă el, pe o măsuță, se află un bol cu nuci. Alături, un spărgător de nuci din argint, într-un coș de nuiele, un ou de struț îmbrăcat în sticlă. Totul este încremenit într-o atmosferă apăsătoare. Totul pare încărcat de semnificații. Imediat simt nevoia să plec.
În timp ce Helen îl pupă grăbit pe amândoi obrajii, el mă
