Deasupra pătuțului atârnă caruselul din lemn care s-a învârtit în visele mele timp de patruzeci de ani blestemați. La fereastră se află
terariul pe care l-a făcut special cea mai talentată meșteră de la firma mea în urmă cu câteva săptămâni.
— Mama ta e în spital, zic, iar vocea mea iese ca un cârâit. Cum se numește?
— Rita, răspunde ea cu glas șovăielnic. Rita Murphy. Mă uit din nou la caruselul cu copaci, clătinând din cap, incapabilă să procesez.
Sylvie adaugă: Și-a păstrat numele de fată.
— Big Rita, șoptesc, iar cuvintele sună în gura mea dulce și prețios, precum o felie de cheesecake.
Deci s-a măritat cu Robbie. Și a avut o familie a ei. Simțind un amestec de bucurie și gelozie copilărească, mă uit fix la Sylvie căutând asemănarea. Deși mai brunetă, seamănă un pic cu Robbie, cu pomeții aceia înalți și ochii strălucitori de pădureancă. Dar cu Big Rita? Nu. Cu siguranță, nu i-a moștenit picioarele. Dar, pe de altă
parte, nici în mine nu e prea mult din mama.
— Doar nu tu ai lăsat terariul la spital pentru mama, nu? întreabă
Sylvie, cu un râs nervos.
— Am vrut să înlocuiesc ceea ce a distrus familia mea.
— Familia ta?
287
- CASA DE STICLĂ -
Sylvie face un pas înapoi. Ochii ei scânteiază într-un negru-auriu gitan. Își încrucișează brațele la piept.
— Mama ta a fost bona mea. Când eram mică. Pe măsură ce vorbesc, lupt cu emoția copleșitoare. Brusc, simt cum crusta protectoare așternută peste inima mea e gata să plesnească precum un călcâi uscat. Iartă-mă. Poți să-mi dai un pahar de apă?
Sylvie nu răspunde. Nu-mi aduce nici apă. Mijește ochii până
ajung ca niște seceri. O întrebare plutește în aer.
— Accidentul a fost în ziar. Căzătura de pe stâncă, rup eu tăcerea stânjenitoare, simțind nevoia să mă justific. După toți anii ăștia.
Am… zic, dar vocea mi se frânge, găsit-o.
Mâinile lui Sylvie, mâini abile de make-up artist, se strâng și se frământă pe lângă corp. I-a pierit culoarea din obraji, iar din machiaj n-a mai rămas decât un pic de rimei.
— Am sunat la spital, la cel menționat în articol. Am aflat că a fost transferată la o secție de specialitate din Londra. Mă crispez amintindu-mi cum am intimidat-o pe tânăra asistentă de la recepție ca să-mi dea informații. A ieșit din comă? E bine?
— Nu încă.
Lui Sylvie îi tremură buza de jos. Mă privește cu o intensitate stânjenitoare.
— Habar n-am avut că e mama ta. Nici măcar n-am știut că mama ta e bolnavă. Elliot nu-mi spune nimic! Nimic! Trebuie să-l citesc ca pe rune. Nu suntem apropiați… Vocea mi se frânge din nou.
Disimulez cu o tuse. Mă ustură ochii de parcă tai ceapă. Clipesc să-mi îndepărtez lacrimile. Eu nu plâng niciodată. Eu nu pot să plâng.
Mama ta… Doamne, mama ta a fost… o inspirație. O inspirație totală.
Pentru firma mea. Totul. Totul a fost pentru ea. Repararea de obiecte sparte. Sticlă spartă reciclată și suflată din nou…
— Știu cine ești.
Simt că tresar. Îmi ating cicatricile din spatele urechilor, cusăturile dintre Hera și Helen. Nu știe. N-are cum.
288
- EVE CHASE -
— Ăăă… poftim?
— Fata din ziarul vechi pe care l-a păstrat mama. Vocea ei devine mai profundă pe măsură ce i se conturează certitudinea. Fata Harrington.
Nu, nu. Nu ea. Ridic bărbia, îmi potrivesc pe chip masca de Helen și încerc să zâmbesc.
— Cred că greșești, spun slab, și știm amândouă că nu e așa.
— Ochii tăi, zice Sylvie, cu o expresie pătrunzătoare, ca și cum s-ar uita direct prin mine. Exact aceiași.
Sunt gata să protestez, să neg totul, dar, dincolo de fereastră, cineva începe să zdrăngănească la o chitară. Și dintr-un motiv pe care nu-l pot preciza, simt că nu pot minți sunetul acelei chitare. Sau pe Sylvie.
— Am dreptate, nu-i așa? Helen?
Înclin capul. Demascarea e dură și dureroasă, ca și cum aș fi jupuită de piele.
