— Să nu pui vreo fotografie de-a mea pe internet, Edie, mă auzi?
— Aoleu, n-aș îndrăzni, draga mea. Edie deschide ușa și zâmbește orașului, mașinilor și oamenilor care trec. Face cu ochiul. Ai sparge interwebul.
— Internet. Se numește internet, Edie, zic, atingându-i ușor brațul, înainte de a pleca, spune-mi ce să fac, Edie. Te rog.
Există o singură părere care contează.
— Nu ți-am spus niciodată ce să faci, îmi răspunde ea strângând din buze, așa încât toate ridurile acelea de fumătoare înrăită ies în evidență. Nu cred în asta.
Un elicopter de poliție se învârtește pe deasupra noastră.
— Am încercat să arunc niște bani ca să rezolv problema. Am încercat să apelez la rațiune.
Edie se întoarce spre mine cu severitate.
— Ai încercat s-o lași baltă?
— Ce?
Am râs de ideea ei absurdă.
— Nu stă în puterea ta, dragă. Așa că ori pierzi luptând, ori cedezi cu grație și bunătate, îmi zâmbește Edie, ușor exasperată. Te îmbolnăvești dacă o ții tot așa, mă avertizează, privind în lungul străzii. Când vine autobuzul douăzeci și doi?
280
- EVE CHASE -
— Dumnezeu a lăsat taxiurile cu un motiv.
Ca să ne salveze de aglomerație, și de crime, și de crize de nervi, și pe mine de transpirații reci, când sunt incapabilă să respir.
— Păi, nu știi ce ratezi. Conversațiile din autobuze, Dumnezeule!
Eu iau notițe!
— Evident.
— Baftă! îmi urează și mă strânge cu putere de mână. Să-mi spui cum merge, Hera.
— Nu-mi spune așa.
— Ups! Mintea mea bătrână a derapat, dragă. Îmi pare rău. Nu arată ca și cum i-ar părea prea rău. Mătușa mea este prin constituția ei incapabilă de regrete. Dar e de treabă. Întotdeauna o să fii Hera pentru mine, draga mea Hera cea plinuță și nebună.
Pentru numele lui Dumnezeu!
Clatin din cap.
— Păi, la vârsta mea…
— Edie, mă numesc Helen Latham de treizeci și trei de ani, fir-ar să fie, zic și scutur o scamă de pe gulerul jachetei sale bleumarin. Și am cincizeci de kilograme. Mulțumesc foarte mult.
281
- CASA DE STICLĂ -
48. SYLVIE
Elliot și Annie stau pe canapea, la un continent distanță, perforând podeaua cu privirea.
— Cum merge? întreb inutil.
— Grozav, răspunde Elliot, pentru că Annie nu spune nimic.
Aerul e gata să crape.
Le-am dat o oră de intimitate: m-am dus în falsa misiune de a cumpăra lapte.
— Ți-a spus Annie că am cumpărat pătuț? zic, în timp ce strecor în frigider cutia de lapte de care nu avem nevoie. Două, de fapt. Unul aici și unul la tatăl ei. Cu o reducere uriașă. Un chilipir. (Și totuși, o avere. Annie m-a pus să le cumpăr. Eu sunt mai slabă de înger decât Steve.) Nu ne-am așteptat să sosească atât de repede, nu-i așa, Annie?
— Nu, spune Annie încet și se înroșește.
Dacă ar fi fost după Annie, ea ar fi cumpărat totul până acum.
Poate că toate viitoarele mame încearcă să-și cumpere puțină
încredere, fără să știe că, atunci când copilul urlă la ora patru dimineața, marca mesei de schimbat scutece nu mai contează. Dar pentru Annie, cred că este și o cale de a se apăra de îngrijorarea pentru mama, a cărei stare rămâne critică. În parte, de asta nu i-am spus lui Annie despre excursia mea la pădure de săptămâna trecută, nevoind să le adaug pe Marge și pe „Jo” în tot ghiveciul.
— O bere, Elliot? Am aici câteva reci.
