Dar ea o asculta cu ochii mijiți, luând notițe la foc continuu. Rita, temându-se că se autoincriminează într-un fel, a fost curând redusă
la tăcere.
La două zile după moartea lui Don, a venit o femeie de la serviciile sociale, care purta un palton gri, fără formă. A smuls copilul din coșul aflat pe podeaua bucătăriei, ca și cum ar fi fost o tufă de salată. Când Rita a implorat-o să aștepte puțin, sau măcar să îi spună unde duce 269
- CASA DE STICLĂ -
copilul, Walter a zorit-o pe femeie să iasă pe ușă. În noaptea aceea, Rita și-a pus salopeta copilului sub pernă, exact așa cum făcuse odată
Jeannie, și i-a aspirat mirosul dulceag de lapte.
N-a putut să doarmă mai mult de o oră sau două. Nimeni altcineva n-a putut. Se ducea jos și o găsea pe Hera ronțăind în cămară. Sau pe Teddy umblând în pijama, confuz, și întrebând unde e mama.
Totul părea distrus, la fel ca terariul: Walter aruncase în tomberon resturile produse de furia lui Don și le îndesase acolo cu un băț, parcă
să se asigure, ca și cum caseta de sticlă ar fi fost responsabilă pentru tot, ceea ce, într-un fel, era adevărat.
Dar, odată ce Walter a plecat, Rita s-a strecurat la tomberon, le-a luat sfidător pe Dot și pe Ethel și le-a plantat pe ascuns în solul mănos al grădinii, lângă poartă. Știa că nu contează cât de ofilite sunt frunzele unei plante: dacă mai există rădăcinile, planta are o șansă.
Iar gândul ăsta o consolează. Copiii sunt și ei ca și plantele, se gândește.
Rita se întreabă ce fac Hera și Teddy în dimineața asta rece de martie, când ceața groasă, cenușie se întinde peste acoperișurile din Hackney, iar ea tremură în pat. Nu mai are grăsime pe ea să-i țină
cald, e numai piele și os – așa cum le place agenților de modelling –, cu șoldurile proeminente și pielea întinsă pe ele.
I s-a interzis orice încercare de a contacta din nou familia – un ordin judecătoresc, a spus Walter. Caracterul oficial al unui asemenea lucru o îngrozește, chiar dacă nu-l înțelege. Neputând suporta gândul că cei mici se simt abandonați, de Crăciun a riscat și a trimis o scrisoare scurtă la casa din Primrose Hill, adresată Herei, cu noile ei date de contact din Londra – camera din Hackney, de la arțăgoasa proprietară numită doamna Catton, chioară de un ochi, care îi bate în perete dacă dă drumul la radio –, dar i- a fost returnată
nedeschisă, „Destinatar necunoscut la această adresă”. Spre rușinea ei, s-a simțit ușurată: cel puțin n-a interceptat-o și n-a citit-o Walter.
270
- EVE CHASE -
Îi place să creadă că Hera și Teddy, prin forța unei puteri paranormale misterioase, știu că ea se gândește la ei când stă în ateliere friguroase, în timp ce croitoresele fixează cu ace cu gămălie pânza în jurul corpului ei subțire. Dar Puiul Pădurii… Nu, e prea dureros să se gândească la bebeluș, și cu toate astea, nu poate să nu se gândească. Tot timpul. Unde e? O înnebunește să nu știe unde e fetița și care e soarta ei.
Resimte lipsa aceasta atât de puternic în plan fizic, ca pe o durere, încât se chinuie să nu plângă. Îi lipsesc greutatea ei jilavă, atingerea palmei, muzicalitatea din gânguririle și mormăielile ei, felul în care își cuibărea fața la gâtul ei, și ochii aceia închiși la culoare, strălucitori, care o urmăreau mereu prin încăpere. Trebuie să se fi schimbat atât de mult până acum! Stă în capul oaselor. Mănâncă hrană solidă. O fi început să meargă de-a bușilea? Nu. Nu trebuie să meargă cu gândul până acolo.
A încercat să urmărească povestea în ziare, dar nu fusese decât o singură mențiune despre Puiul Pădurii, în care se lansa un apel către mama copilului, să se prezinte, și mult mai multe despre moartea lui Don. A strâns câteva articole în valiza ei de sub pat și a decupat fotografii ale familiei, ca să nu le uite chipurile. Dar era greu de știut ce să crezi. Un tabloid insinuase că Don și-a luat viața, dezvăluind că
era înglodat în datorii și că, potrivit unor zvonuri, ar fi fost vânat de gangsteri din East End. (A fost citată Marge: „Era un personaj dubios.
Aducea numai belele”.) În vreme ce, în necrologul din Daily Telegraph, Don era descris ca „Un carismatic erudit, povestitor și om de lume – un desăvârșit absolvent al Colegiului Eton”. În curând, interesul s-a risipit, înlocuit de noile orori din Irlanda de Nord. Două
luni mai târziu, o notă de subsol din The Times anunța că nu s-a găsit nici o probă în baza căreia să fie acuzat cineva în legătură cu moartea lui Don. Cazul rămânea deschis. Era, după cum spunea reporterul, un mister: existau dubii în privința potrivirii glonțului cu arma suspectă. Jeannie Harrington era tulburată mintal și se recupera într-271
- CASA DE STICLĂ -
o instituție, iar mărturisirea ei nu era susținută de probe. Cine altcineva fusese în pădure în noaptea aceea? întreba reporterul. Apoi: Să fie aceasta o altă mușamalizare din partea clasei superioare?
Bineînțeles că era! Rita nu avea nici o îndoială. Walter – cu prietenii lui sus-puși – ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în puteri ca să scape de toată
istoria asta care dăuna afacerilor. Mai știa că și el fusese suspectat la început și suportase umilința de a fi fost dus „la secție” ca să dea raportul despre locurile în care se aflase – asta, până când s-a implicat avocatul lui eminent de la Londra.
În acele zile ciudate și haotice de la Foxcote, de după moartea lui Don, Rita a fost uimită că Walter n-a învinovățit-o pe Jeannie pentru nimic din toate astea, nici măcar pentru aventură, în care insista să
vadă un simptom al afecțiunii ei, ceva ce putea fi tratat. Refuza să
creadă că Jeannie ar fi fost în stare să-l împuște pe Don și i-a spus-o polițistei, clar și răspicat, ca și cum aceasta ar fi fost surdă. (Prefera expresia „să-l aranjeze pe individ”.) Nu, a fost mai ușor s-o învinuiască pe Rita, nu pentru crimă, deși ar fi făcut-o dacă ar fi putut, ci pentru tot restul. Ea conspirase cu Don, a șuierat el rupând foile goale incriminatoare din caietul de notițe și aruncându-le prin grădină, unde au zburat purtate de vânt, aterizând în copaci, ca niște porumbei. Niciodată n-a adus vorba de Puiul Pădurii, ca și cum nici nu s-ar fi aflat acolo. Era distrus de moartea lui Don – l-a auzit suspinând în bibliotecă și rostindu-i numele. „Prietenul meu cel mai vechi ar fi fost încă în viață dacă mi-ai fi spus mai devreme ce se întâmplă”, repeta. „Iar soția mea ar fi aici. Proasto ce ești!” Într-o măsură, știa că asta e adevărat. În hotărârea ei de a face totul corect, a greșit complet. Pe de altă parte, începuse să înțeleagă că soarta Harringtonilor fusese hotărâtă chiar dinainte ca ea să ajungă în familia lor. Nemulțumirea lui Jeannie în căsnicie – și în viața aceea domestică îmbelșugată – reprezentase forța motorie, așa cum expirația ușoară dintr-un oftat poate face copacii delicați din caruselul lui Robbie să se învârtă.
272
- EVE CHASE -
O distrugea, o rodea să nu știe cine trăsese focul. Se tot gândea și se răzgândea. Hera credea că ea l-a împușcat, chiar dacă din greșeală.
Deci Jeannie o proteja pe Hera, iar dragostea pentru fiica ei învinsese pasiunea pentru Don? Așa spera. Apoi se gândea la vânătaia pe care pumnul lui Don o lăsase sub ochiul lui Jeannie. Hotărârea lui Jeannie de a-l îngropa în pădure, hrană pentru viermi, și ciuperci, și larve. Și se întreba din nou.
Când în sfârșit poliția i-a permis să plece, Walter i-a dat un răgaz de douăzeci de minute până să vină taxiul. Tot ce a putut face a fost să împacheteze ce a apucat și să-i îmbrățișeze pe copii pentru ultima oară. S-a gândit să treacă pe la Robbie, dar și-a dat seama că habar nare unde e casa lui – „Poate încolo, printre copaci?” nu era tocmai o adresă, atunci când taximetristul amabil a arătat cu degetul în față.
Nu avea numărul de telefon al lui Robbie. De fapt, nici nu știa măcar dacă are telefon. Și de ce ar fi vrut el să-și ia la revedere? Îi făcuse destule necazuri. Se pare că ieșise din secția de poliție cu un ochi vânăt și o coastă ruptă. „Polițiștii au să i-o pună lui în cârcă dacă au să poată”, mărturisise Marge. „Ca să închidă repede cazul. Să-i mulțumească pe Walter și pe toți avocații lui. Știi ceva, Rita? Ar fi bine să nu mai iei legătura cu el”, a sfătuit-o protector. „El trebuie să
stea departe de povestea asta, draga mea.”
Rita se bucura că nu are adresa lui. Altfel, ar fi cedat tentației și ar fi bătut la ușa lui, în mod egoist, numai ca să-l vadă pentru ultima dată. Cel puțin, au avut noaptea aceea magică. E sigură că unii oameni își trăiesc întreaga viață fără să aibă nici pe departe o asemenea experiență.
Căutând tot ce i-a mai rămas de la el, îngenunchează pe scândurile goale, evitând cuiele ruginite expuse, și trage valiza de sub pat.
Frunzele pe care i le-a dat astă-vară, împachetate în hârtie, sunt într-o stare proastă acum, uscate și sfărâmicioase, scuturate până la nervuri, ca niște oase de pește. Dar poate încă citi etichetele scrise de 273
