— Corect, mormăie Rita ștergându-și o lacrimă cu mâneca de la cardiganul roz.
— Puteți confirma asta, doamnă Harrington?
— Da, domnule ofițer.
Nici prin cap nu ți-ar trece că ea și Don au tras un „pui de somn”
de-al lor abia în urmă cu câteva ore. Arată din nou ca o mamă. Stă cu gleznele încrucișate. Și-a acoperit rochia neagră, fluidă, cu un cardigan lung, crem – o idee bună, având în vedere că unele dintre oglinjoarele minuscule brodate pe ea sunt roz de la sânge – și și-a dat părul după urechi, așa încât nu pare răvășită, doar tristă și șocată, ca o femeie care a descoperit „un prieten de familie” mort pe domeniul ei.
Și are atitudinea cuiva aflat într-o misiune. Maxilarul e încleștat.
Privirea, stabilă. Iar când nu se uită polițiștii, privirea i se înfige în ochii mei, ca și cum ar încerca disperată să-mi spună ceva. Dar nu știu ce. Doar că mă urăște și mă va urî întotdeauna, iar ura ei e parte din mine acum. Mă tem că și polițiștii văd, pentru că, atunci când ridic ochii de la picioare, îi găsesc pe amândoi privindu-mă fix, ca și cum ar observa la mine ceva îngrijorător. În fine, polițistul își drege glasul și coboară privirea pe notițele lui.
— Deci, Herrr… Se împiedică la numele meu, ca toată lumea.
Hera. Confirm din cap. Pulsul începe să-mi bubuie în urechi, îmi dau seama că m-ar ajuta să încep să plâng, ca orice fată normală, dar nu pot. Sentimentele mele sunt blocate. Este important să spui adevărul, știi asta, nu-i așa? rostește el rar, ca și cum aș fi fost tâmpită.
261
- CASA DE STICLĂ -
— Adevărul și numai adevărul.
Am auzit asta la televizor.
Mama icnește într-un suspin și clatină din cap spre mine, ca și cum adevărul ar fi ultimul lucru pe care ar trebui să-l spun. Asta e derutant, pentru că toată viața mama mi-a spus: „Spune, pur și simplu, adevărul, Hera. O să fiu mai puțin supărată pe tine dacă o să-mi spui naibii adevărul”. Și cine altcineva l-ar fi putut împușca pe Don, dacă nu eu?
În același timp, e o eliberare să fii prins. Știu ce urmează să se întâmple. O să fiu luată de lângă Teddy pe viață, dusă cu alți copii răi și periculoși, într-un loc dur și izolat, precum școala din Jane Eyre.
Mătușa Edie probabil că mă va vizita, dar nu chiar în fiecare weekend, pentru că e atât de ocupată și e plecată peste hotare tot timpul. Big Rita o să vină și o să-și fixeze un zâmbet pe față. Dar mama? Probabil că nu. De ce m-ar ierta? Ea o să se întoarcă la tata, iar Puiul Pădurii o să-mi ia locul. Teddy o să-și iubească la fel de mult noua soră. Tata o să fie recunoscător că mama e fericită. Și nu pot învinovăți pe nimeni, decât pe mine. Totul a condus spre punctul ăsta, îmi dau seama, din momentul în care am pus perdeaua peste becul încins al lămpii, în Primrose Hill. N-am ars casa până la temelie, nu complet. Dar am ajuns să distrug totul, așa cum m-am temut întotdeauna că o să fac.
— Deci, Hera a mers afară cu fratele ei, Teddy, cu decedatul și cu o… (își drege glasul) armă?
Polițista îi aruncă mamei o privire scurtă, dezgustată, ca și cum ar spune: „Ce fel de mamă ești?”
Polițistul ridică o sprânceană.
— Continuă, Hera.
La etaj, se aude ceasul cu cuc. Mă face să mă gândesc la ciocănitoare, cea care stă la fereastra Ritei, și mă întreb dacă am s-o mai aud vreodată, dacă o să mă ia acum sau dimineață.
262
- EVE CHASE -
— Poți să încerci să ne povestești, Hera? spune polițista, ceva mai amabilă.
— Am crezut că văd o căprioară, ceva care se mișca…
— Stop! sare mama, cu mâinile încleștate în pânza rochiei.
Interogatoriul ăsta asupra fiicei mele traumatizate nu este necesar.
Biata fată, abia dacă știe ce vorbește. E prea curând. Și ne trebuie un avocat.
— Doamnă Harrington, vă rog să luați loc. Fiica dumneavoastră
pare destul de aptă să coopereze. Trebuie să stabilim succesiunea evenimentelor. Trebuie să dați toți câte o declarație oficială la postul de poliție.
— Postul de poliție?
În seara asta, deci. Plec în seara asta. Simt un fior de groază. Big Rita începe să suspine în părul pufos al bebelușului.
— Vă pierdeți timpul. Ne întoarcem toți spre mama. Ceva în vocea ei impune atenție. Eu am fost. Pușca e încă pe undeva prin pădure.
Dacă o s-o căutați, o s-o găsiți. Acum, dacă sunteți amabili, o să-mi sun avocatul și soțul. Cum? Ce face mama? Surprind privirea șocată
a lui Big Rita, ochii enormi, dați peste cap, dezvăluind mult din albul globului ocular. Medicația pentru… problemele mele. Își atinge tâmpla, se strâmbă și dă drumul unui mic râs nebunesc, îmi afectează
vederea. Nu-i așa, Rita? Așa că n-ar fi trebuit să pun mâna pe armă, pe nici o armă, știind asta. A fost un accident.
Nu mai înțeleg ce se întâmplă, încăperea se rupe și se sparge de hohotele și lacrimile mele nestăpânite. O văd pe Big Rita uitându-se la mine și mimând din buze: „E OK”. Dar nu poate să fie. Farurile puternice deja bat prin ferestrele camerei de zi. Se aude o mașină
oprind pe pietriș.
— Puteți lăsa mâinile jos, doamnă Harrington, n-o să vă pun cătușe.
Iar eu îi implor să n-o ia.
