de suferință.
— Hera a făcut-o? spune cu respirația tăiată, oprindu-și suspinele în căușul palmelor.
— Nu știu. Nu… știu. Și chiar nu știe. Sincer, nu-i vine să creadă.
A crezut că împușcă o căprioară… se bâlbâie Rita.
— Asta… arată rău, murmură Jeannie. Ceea ce Rita nu poate să
nege. Hera o să fie trimisă la o instituție. Jeannie își acoperă gura cu palma și geme, din nou sunetul acela, profund și primitiv, venind dintr-un loc în care Rita nu e sigură că a fost vreodată. Ca The Lawns.
Sau mai rău, mult mai rău. O, Doamne!
252
- EVE CHASE -
Oroarea Ritei în fața morții lui Don se preschimbă în altceva.
Teamă pentru cei rămași în urmă. Hera n-ar supraviețui într-un asemenea loc. N-ar rezista nici o săptămână.
Gândacul e acum pe brațul lui, o pată întunecată în mișcare.
— Arma? Ceva s-a schimbat în expresia ei, chipul i-a devenit aspru. Unde e arma?
— Hera a aruncat-o pe jos. Dinții Ritei încep să clănțăne involuntar. Nu știu… nu știu unde e.
— Trebuie să săpăm! zice Jeannie și o înhață pe Rita de braț, înfigându-i unghiile în piele, iar ochii ei au o privire sălbatică. Vino!
Se ridică trăgând-o pe Rita după ea.
— Să săpăm? Cuvintele au o rezonanță macabră. Ce… vrei să
spui?
— Să-l îngropăm. O să spunem că a plecat. În Arabia. Da, da, turuie Jeannie, în culmea agitației. A plecat ieri în Arabia. Rita clipește. Se simte încolțită. Blocată. O lasă puterile. Fred avea dreptate: o să se scufunde cu corabia lor. Hera are viața înainte. Don s-a dus. Dar putem s-o salvăm pe Hera. Trebuie, Rita. Jeannie e frenetică. Nu ne-a văzut nimeni. N-o să știe nimeni niciodată. O să
mă ajuți, nu-i așa? De dragul Herei? Nu pot să pierd tot ce iubesc. Nu pot, Rita. Ai milă, ajută-mă.
Rita se zbate la limita acceptării. Pornirea de a spune „da, bine” și de a ușura întrucâtva agonia lui Jeannie e copleșitoare. Și totuși. Ceva înlăuntrul ei – forjat în căldura serii petrecute cu Robbie, un mic grăunte de granit – rezistă.
— Rita? imploră Jeannie și o scutură de brațe, înainte și înapoi. Tu ești puternică. Nu pot să fac asta singură. Te rog.
Copacii par să se aplece asupra Ritei, apoi, îngustând cerul nopții, să o îngroape în întuneric. Se gândește la mama ei, captivă în torța luminoasă a mașinii în flăcări, la mâinile ei lipite de geam; mama ei murind, nu crescând precum plantele pe care Rita le-a cultivat în toți acești ani, încercând – acum își dă seama – să inverseze acele forțe.
253
- CASA DE STICLĂ -
Bucuria pe care o găsește în lucrurile mărunte. O frunză de ferigă
desfășurându-se. Un cristal de sare de mare pe vârful limbii. Șosete noi.
Viața ei este insignifiantă, știe asta. O femeie singură, lipsită de avere și de statut social, care n-o să aibă niciodată o familie a ei și pe care nimeni nu o va jeli și căreia nimeni nu-i va duce dorul. Dar ar îndrăzni să-și riște viața aceea, oricât de măruntă și modestă, și s-o schimbe pe o celulă de pușcărie? Pentru familia Harrington?
— Avem nevoie de cazmale, spune Jeannie și o trage și mai tare.
Haide.
— Nu putem să-l îngropăm, Jeannie. Cel mai greu lucru pe care l-a spus vreodată. Lacrimile îi curg pe obraji. Îmi pare foarte rău.
— Ce? gâfâie Jeannie. Dar trebuie, îți spun…
Apoi se aude. Un zgomot dinspre copaci. Crenguțe rupte. Pași.
Voci. O, Dumnezeule! Voci. Rita duce un deget la buze. Stau nemișcate, nu îndrăznesc să respire. Și tocmai când cred că oricine ar fi fost a plecat, raza unei lanterne se îndreaptă spre ele prin vălătucii de ceață, precum brațul unui gardian.
254
- EVE CHASE -
43. SYLVIE
— „Ducă-se pe pustii!”, așa am spus, zice Marge sorbind din paharul de sherry și se îneacă râzând discret. Reziduul îi lucește unsuros pe buza de sus. Îi place să aibă public. Nu-i așa, Fingers?
— Nu, Marge, șuieră Fingers printre dinți, într-un zâmbet cinic.
„Odihnească-se în pace”, asta am spus când Armstrong a fost împușcat în mod tragic, Marge. „Odihnească-se în pace.” Îngrijitorul casei e și mai ciudat decât o indică numele lui, înalt, subțire ca un șnur, cu un păr bizar, alb ca zăpada, și cu o transluciditate perlată a feței și a ochilor. Incapabil să stea locului, pândește pe lângă camera de zi a lui Marge, ca un supraviețuitor agitat al unui dezastru natural.
