— Așa ceva!
Marge se dă în spate pe scaun, șocată. Sosesc două gogoși cu gem și frișcă alături. Se holbează la farfurie de parcă ar fi aterizat din spațiu.
— Deci o cunoști. Confirmă încet din cap. Nu-mi spune că
dumneata erai menajera, zic eu, mai în glumă, mai în serios. La conacul Foxcote.
Ochii i se agită în orbite. Deschide gura să spună ceva, apoi se răzgândește. Ea era. Pe toți dracii, ea era, mă gândesc.
Îmi vâjâie sângele în urechi.
— Mama a stat aici în august 1971.
244
- EVE CHASE -
— 1971? Așa cum i s-a deschis fața cu câteva secunde în urmă, tot așa i se închide la loc. Ești de la poliție, nu-i așa? Nu ești fiica Ritei.
Cu puțin efort, se apleacă să se uite sub masă la picioarele mele și înclină din cap. Prea scundă ca să fii fiica Ritei.
— Nu sunt polițistă. Pe cuvântul meu. Dar e prea târziu. Se ridică
și întinde bastonul în față ca pe o trompă. Dar nu ți-ai mâncat prăjiturile.
Ia o prăjitură de pe farfurie și o aruncă în sacoșa de cumpărături.
Pun o bancnotă de zece lire pe masă și o urmez afară, în timp ce Casey se uită nedumerită.
Plouă acum, cu stropi mari, care miros a pământ. O fi Marge bătrână, dar e hotărâtă și înaintează în ritm susținut de-a lungul străzii, prefăcându-se că eu nici nu sunt acolo. După un minut sau două, ajungem la un șir de căsuțe cu zidurile de piatră murdare, melancolice în ploaie. Se oprește în fața celei mai dărăpănate dintre toate. Plase murdare atârnă la ferestre. Observ o bicicletă bărbătească
sprijinită de perete.
Mâna ei plonjează în sacoșa de vinilin după cheie.
— N-ai ce căuta aici.
— De fapt…
Dar nu pot spune asta. Negarea e atât de adânc înrădăcinată în mine precum copacii în pădure.
— Aha. Așa mă și gândeam, spune Marge cu o notă de triumf.
Mereu vă dați de gol. Copii care se joacă de-a polițiștii, cei mai mulți dintre voi.
Dar în mine se dă o bătălie. Mă gândesc la Steve, care, în toți anii de căsnicie, mi-a spus: „Acum te numești Broom. N-o păta pe Annie cu trecutul tău”. Nu le strica cina prietenilor noștri. OK, ultima replică n-a spus-o. Dar ar fi putut foarte bine s-o spună.
Mă gândesc la tăieturile din ziar pe care le-a păstrat mama. Și mă
simt mai hotărâtă ca oricând.
— Încerc doar să aflu ce s-a întâmplat în vara aceea.
245
- CASA DE STICLĂ -
— Aha, ai întârziat numai patruzeci de ani. Nu ai crime adevărate de rezolvat? zice și își înfige cheia în ușă. Am avut trei jafuri în șase luni. Nimeni n-a fost arestat pentru astea!
— Marge, eu sunt fiica Ritei. Fiica ei adoptată.
— Adoptată, zici? Mă întreb dacă i-a picat fisa ori doar mi se pare mie. Mijește ochii din nou. Nu vreo reporteră de-aia?
Un stol de gâște zboară pe deasupra noastră.
— Sunt make-up artist.
Pufnește disprețuitor.
— Iar eu sunt prințesa Margareta.
— În concediu, precizez eu și zâmbesc, încercând s-o atrag de partea mea. Dar am în portbagaj o geantă mare de gene false de diferite lungimi, pentru urgențe. Vrei să le vezi? Și mai am câteva testere de ruj în poșetă. Aici, uite. Noi-nouțe. Nu le-am folosit. Scot unul din buzunarul genții, retro, într-un tub argintiu plăcut. Ți-ar plăcea și dumitale unul?
— Acum mă mituiești, nu?
Îl privește lacomă.
— Ți s-ar potrivi nuanța asta. Ți-ar evidenția ochii.
