N-am vrut să omor nimic. Și n-aș fi ajuns să trag dacă Don n-ar fi dat cu piciorul în terariu și copilul n-ar fi început să țipe din toți rărunchii, iar Teddy n-ar fi venit în fugă, urmat de mama, nedumerită, într-o rochie neagră fluidă, cu paiete mici. Am urlat la ea: „E un animal! UITE ce-a făcut!” Dar ea stătea, pur și simplu, acolo, refuzând să se uite la caseta de sticlă spartă, sau la cel care era Don cu adevărat.
„Evident, a fost un accident”, a spus Don, frecându-se la nas.
Mama a spus: „Adu mătura și fărașul și strânge, Hera”. A venit spre canapea și a ridicat copilul care continua să țipe. Puiul Pădurii nu mai plânsese niciodată în halul ăla. Fetița părea îngrozită, încordată și rigidă. „Gata, gata”, a zis mama strângând-o în brațe. „E
totul în regulă, dulceață mică.” Dar nu era în regulă. Iar copilul știa asta. A continuat să plângă, arcuindu-și spatele, ca o alarmă care tot urlă. Și am știut – probabil că și mama – că singura persoană care ar fi putut s-o liniștească era Big Rita. Dar Big Rita nu era acolo. Și n-aveam idee când urma să se întoarcă.
„Deci mergem să tragem?”, a întrebat Teddy mutându-se de pe un picior pe altul, agitat.
„Nu”, am rostit eu.
„Nu cred…” Don și-a trecut o mână peste obraz. Dintr-odată, părea extenuat. „Nu în seara asta, Teddy.”
Mama, dansând și rotindu-se prin încăpere în mici cercuri, cu fetița în brațe, încercând s-o facă să tacă, a spus, categorică: „Du-te, Don. Serios. Și eu o să pun lucrurile în ordine aici. Taci, puiule”.
Don a scuturat din cap. Părea șocat de el însuși. Confuz.
„Du-te!”, a strigat mama, panicată de țipătul copilului, ca o panglică roșie sonoră. „Nu pot potoli fetița cu tine aici. Du-te.” Dintr-odată, vocea ei suna de parcă și ea îl ura. S-a întors spre mine. „Te 237
- CASA DE STICLĂ -
duci și tu? Te rog, Hera.” N-am putut să refuz. Știam că vrea să mă
duc ca să-l supraveghez pe Teddy. Cred că și Don știa.
„Jeannie, chiar nu cred că e o idee bună”, a spus el, cu un râs discret.
„O să merg”, am spus. Sub nici o formă Teddy nu trebuia să se ducă numai cu Don.
Câteva minute mai târziu, ca și cum ar fi încercat să demonstreze ceva, Don mi-a pus o armă în mână. „Fă tot ce poți mai rău.”
Curând, ne-am pierdut de Don, tot uitându-ne după una-alta. L-am ținut pe Teddy de mână ca să nu se poată duce după el. Odată ce nu l-am mai văzut pe Don și nu mai reprezenta un pericol pentru noi, am scos un răget și m-am învârtit în cerc bătându-mă cu pumnii în piept, precum gorila stupidă care se credea Don, și amândoi am izbucnit în râs. În liniștea aceea, sunetul s-a amplificat în jurul nostru, venind din toate direcțiile, ca și cum ar fi fost zeci de copii râzând nebunește, ascunși în copaci. Ajunseserăm în pâlcul des de pini, unde pământul e uscat și sfărâmicios, acoperit de ace, iar aerul e complet nemișcat, ca înăuntrul unui șifonier. Când ne-am oprit din râs, lui Teddy i s-a făcut frică. L-am condus afară din crâng, până când am putut vedea din nou cerul, străbătut de luminile unui avion, ca o navă spațială. Mă durea brațul de la căratul armei. Și îmi venea să mă
cuibăresc în scorbura prăfuită a unui copac și să dorm ținându-l pe Teddy în brațe, în loc să mă mai întorc la Foxcote. Sau să mai văd sticla spartă pe podea. Gândul la terariul spart m-a făcut să simt o furie arzătoare. Și asta e tot ce-mi amintesc, valul brusc de mânie și inima mea ca o tobă, apoi pe Teddy arătând spre o formă îndepărtată
care se mișca și șuierându-mi: „Uite căprioara! Căprioara! Trage!”
Glonțul a răsunat înainte de a mă fi hotărât să trag. Pușca m-a lovit în umăr. Liniștea serii s-a spart într-un catralion de cioburi.
Am stat acolo un moment, fără să spunem nimic, cu urechile vuindu-ne ca niște clopote de biserică. Mi-am imaginat căprioara 238
- EVE CHASE -
sângerând. Suferind. Dar nu eram sigură că aș fi destul de curajoasă
încât să-i mai trag un glonț bietului animal, ca să-l scutesc de suferință. Așa că am aruncat arma și am fugit spre Foxcote.
Asta a fost cu aproape o oră în urmă. Mă spăl pe dinți, cu o mână
tremurătoare.
O bătaie în ușa băii.
— Hera, ești acolo? Am tresărit la vocea Ritei și am aruncat periuța în paharul de plastic. Deci cum a fost seara?
Împinge încet ușa. Prin deschizătură, văd că are o expresie aiurită.
Părul ei e vraiște, de parcă ar fi lins-o o cireadă de vaci. Miroase a foc de tabără și a fericire. Asta îmi spune un singur lucru: n-a văzut terariul ei prețios. Încă.
Nu-i răspund. Mă urmează în camera mea și se sprijină de marginea patului, făcându-l să scârțâie. Îi piere zâmbetul.
— Și Teddy e bosumflat. Are cineva de gând să-mi spună care-i problema?
E ca și cum ar fi murit cineva. Toată veselia se scurge de pe fața Ritei, care pălește.
— Spart? repetă ea nevenindu-i să creadă.
— Lovit cu piciorul, îi explic eu, pe punctul de a izbucni în plâns.
De Don.
— Don? repetă plat. Ceasul ticăie pe perete. I se aprind ochii așa cum nu i-am mai văzut niciodată. Auriu tăios, nu căprui. Și pare că
devine mai mare, mai puternică, de parcă ar putea să-i crape cu o mână capul lui Don, ca pe o piersică coaptă. O să iau atitudine de data asta, Hera, vorbește o nouă Big Rita. Se repede spre ușă. O să-l fac pe nenorocit să plece. Exact. Se încruntă. Ezită. Stai un pic, unde e?
239
- CASA DE STICLĂ -
