- CASA DE STICLĂ -
37. RITA
— O nucă? Robbie o sparge în pumn, îndepărtează coaja și pune miezul ca un creier în palma Ritei. O privește în ochi și îi închide palma, deget cu deget, și fiecare deget atinge o coardă înăuntrul ei, până când se simte acordată la el, ca un instrument muzical. Mai sunt multe de unde am luat-o pe asta. Arată cu capul spre copacul maiestuos care se înalță deasupra grădinii. Lumina focului i se reflectă în ochi. N-o să flămânzești cu mine, domnișoară Rita.
Rita sfărâmă între dinți miezul de nucă și închide ochii pe jumătate. A mai gustat vreodată ceva atât de delicios? Nu seamănă
nici pe departe cu nucile râncede, amărui pe care le mâncau ea și bunica de Crăciun, cu grijă, din cauza danturii fragile a bunicii. Asta este o experiență cu totul diferită. Să mănânci o nucă în pădure! Cu o lună plină mare și aurie suspendată deasupra copacilor și un câine la picioare! A aterizat într-un roman de Laura Ingalls Wilder, ca acelea pe care le citea la biblioteca locală, când era mică.
Căsuța de piatră a lui Robbie, îmbrățișată pe toate laturile de pădure, la distanță de șosea, a aparținut cândva răposaților lui părinți și, înainte de asta, bunicilor lui, după cum îi spune cu un soi de mândrie simplă. E ponosită pe dinăuntru, dar ținută în ordine, lustruită de bătrânețe. Ar fi putut petrece ore întregi scotocind curioasă prin atelierul lui, un fel de hambar construit în prelungirea casei, în grădină, un tezaur de rindele, strunguri, fierăstraie cu bandă, bucăți masive de lemn de frasin și ulm care așteaptă să fie transformate în altceva, să li se dea o nouă viață. Dar e una din acele nopți de vară perfecte și singurul loc în care merită să fii este în grădină, unde stau și ei, așezați pe un buștean, lângă un foc săltăreț, sub un cer indigo, spuzit de stele. Aerul e atât de nemișcat, încât flăcările lumânărilor înfipte în sticle goale rămân drepte, neclintite.
Rita e ghiftuită de șuncă afumată, preparată la foc, suficient de moale 232
- EVE CHASE -
încât s-o taie cu furculița. Și împroașcă bere de câte ori râde. Ceea ce se întâmplă des.
— Ți-e destul de cald? o întreabă Robbie întrerupând tăcerea pădurii, care se simte în același timp de o intimitate intensă, o liniște în care numai ei pot să existe, dar și vie și incitantă, de parcă ar sta să
se spargă. Uite o pătură.
— Mulțumesc.
Corpul ei absoarbe atingerea fugară a degetelor lui pe ceafă și mirosul de lanolină al lânii. Își termină berea – se bucură că n-are decât bere, și nu ceva dulce și acidulat într-o porcărie de sticluță, ca și cum el ar fi știut ce-i place – și strecoară o privire spre gura lui Robbie, la țepii de cactus de pe buza lui superioară. Și-ar dori să
poată captura imaginea asta, exact așa cum este, și să o păstreze sub sticlă.
— Lasă-mă pe mine.
Robbie desface altă sticlă de bere, răcită în găleata de plastic cu gheață, și i-o dă înclinându-se, așa încât îi simte musculatura încordată a trupului. Piciorul lui îl atinge pe al ei și rămâne acolo.
Distanța dispare. Rita zâmbește. Câinele se uită în sus la ei, de la unul la altul, ca un însoțitor plictisit.
— Nu trebuie să mă întorc la datorie beată.
— Nu văd de ce nu. O să mergem înapoi împreună. Drumul o să
te trezească.
— Ce idee bună! spune Rita fără convingere, pentru că nu vrea să
se trezească.
Ar vrea, de fapt, să se îmbete criță și să nu mai plece niciodată.
Pădurea care îi înconjoară pare că a crescut special pentru ei, copacii sculptați ca niște bonsai, modelați astfel încât permit cantitatea perfectă de lumină – ireală, acvatică – și umbra cea mai deasă, în care flăcările tremură și se unduiesc.
Mângâie capul tare și mătăsos al câinelui pentru că mâna ei simte nevoia urgentă să atingă ceva. Când ridică privirea spre Robbie, ochii 233
- CASA DE STICLĂ -
lui o privesc țintă. Rita zâmbește. Își scoate cardiganul roz, încinsă
dintr-odată ca în miezul zilei, și se întreabă dacă s-a produs vreun hiatus în univers. Cum de nu și-a dat seama până în seara asta că
Robbie e atât de atrăgător? Atunci când a avut ocazia. Atunci când Robbie a vrut să o sărute. Acum e copleșită de o sumedenie de senzații amestecate, care nu au încotro să apuce. O greutate o apasă
în pelvis.
— Deci, Rita? verifică el.
— Deci?
Se apleacă mai aproape de el și întinde un picior de sub faldurile fustei, fără să-i mai pese de data asta de mărimea lui. Cumva flirtează?
Așa te simți când flirtezi? Îi place.
Seara a fost presărată cu asemenea momente încordate, înainte de a se relaxa la loc și a se transforma în altceva. Scântei din foc se ridică
în vânt și bântuie împrejur. Câinele închide ochii vigilenți și adoarme.
— N-am mai dansat atunci.
Robbie are un zâmbet în voce.
Și o tentă de încă ceva, care se cuibărește tandru înăuntrul ei.
— Sunt prea înaltă ca să dansez, spune ea, chiar dacă în seara asta puțin îi pasă cât de înaltă este și se pare că și lui la fel.
