— Mă duc să mă pregătesc. Pantaloni lungi?
222
- EVE CHASE -
Don își ridică paharul.
— Înveți repede.
Închid ușa ca să nu audă Teddy, apoi mă întorc să-l înfrunt, cu brațele încrucișate.
— Încerci s-o faci pe mama să ne părăsească. Mi-a spus Teddy.
— Tu, Hera, ești o scandalagioaică.
Nici măcar nu neagă.
— Nu poți să-i spui tu ce să facă!
— Te asigur că nimeni nu-i spune mamei tale ce să facă. În afară
de tiranul de taică-tău.
— Eram fericiți până să vii tu aici, zic, cu glas tremurând. Noi și copilul.
Se uită agasat la Puiul Pădurii, care stă pe canapea gângurind și frecându-și obrăjorii. Se uită înapoi la mine și ochii îi sclipesc periculos, albaștri ca bilele de sticlă ale lui Teddy, și la fel de duri.
— Dacă erai atât de fericită, de ce ai mințit-o pe mama ta, Hera?
De ce i-ai ascuns unele lucruri? Vrei să-mi spui ce-ai făcut cu scrisoarea mea? Deschid gura și o închid la loc. Deci mama era trează
în noaptea aceea, când am stat pe pat lângă ea, în întuneric, șoptind mărturisiri. Se clatină pământul cu mine. Cred că mă urăște. Don se apropie de mine. Și cum o faci tu, fiica cea mai dezamăgitoare, fericită
pe mama ta, Hera? Spune-mi. Ridică mâna. Știu că o să mă lovească, așa cum a lovit-o pe mama. Dar refuz să mă clintesc. Strâng pumnii pe lângă corp, îmi dezvelesc dinții și mârâi, gata să ripostez. Dar, spre surprinderea mea, îmi mângâie obrazul, ceea ce e mult mai rău. Hera, o să-ți spun un secret, zice el, pieptănându-mi cu degetele bretonul ciopârțit. Mama ta a fost cea care a sugerat să fugim, nu eu.
Îl lovesc din reflex. Îi trag un șut în fluierul piciorului. Apoi din nou, între picioare, în testicule. Rage și se apucă de vintre.
— Grăsană mică…
223
- CASA DE STICLĂ -
Se repede spre mine cu mâinile întinse, ca și cum ar încerca să
prindă o găină prin curte. Dar mă refugiez în spatele unui fotoliu. Se năpustește iar. Sar în spatele altuia. Don e mare, și lent, și împiedicat.
— Și zici că ești vânător? îl tachinez.
Fetița scoate gâlgâieli pe canapea, de parcă ar râde și ea.
Se întâmplă cu încetinitorul. Într-un moment, Don gâfâie sprijinindu-se cu mâinile pe genunchi; în momentul următor, pendulează spre ținta lipsită de apărare, cu toată forța piciorului său drept, și tot ce aud este propriu-mi țipăt: „Nu!”
224
- EVE CHASE -
36. SYLVIE
— Chiar aș vrea să știu ce se întâmplă mai departe, spune Annie somnoroasă, ca și cum am dezbate dacă să ne mai uităm pe Netflix la episodul următor. Adică cine a murit în pădure în ziua aceea. Și de ce.
— Și eu, îi spun și casc.
Îmi trosnesc fălcile. Autostrada alunecă în urmă. Ochii mei sunt obosiți, iar lumina începe să scadă. Tânjesc după stimulentul cerebral al unui pahar mare de vin alb, rece. Londra licărește în zare. Aproape am ajuns acasă.
— Dar a trecut, într-adevăr, mult timp.
Oftează cu un aer de resemnare.
— Foarte mult, spun ferm, pentru că nu vreau ca secretele pădurii să se strecoare în trupul însărcinat al lui Annie, ca niște spori microscopici de ciuperci.
Vreau s-o hrănesc cu lucruri bune, cu gânduri frumoase. Așa că
nu-i spun că o parte din mine bântuie încă pe străzile pietruite jilave din Hawkswell și că trecutul pare, de fapt, foarte aproape. Sau că
simt mirosul pădurii, slab, de câte ori mă mișc, de parcă s-ar fi prins în spiralele părului meu, în straturile pielii. Mucegai de frunze.
Pământ. Rășină. Sau poate că fetița curajoasă care se cățăra în copaci e încă undeva în mine, în ciuda mea, care am petrecut o viață
