— Uite ce-i, nu trebuie să-mi spui nimic. Despre ce se întâmplă.
Nu vreau să te pun într-o situație delicată, Rita. Face o pauză. Ea luptă cu tentația de a-i spune totul. Dar nu pari fericită, numai de asta mi-e. O fixează cu privirea lui caldă, directă. Și… ar trebui să fii.
Meriți să fii fericită, Rita.
Rita își înclină capul, incapabilă să-i susțină privirea, pentru că, dacă ar face-o, știe că ar începe să plângă, așa cum se întâmplă când oamenii sunt neașteptat de buni și înțeleg lucruri adânc ascunse în tine, fără să le fi fost spuse.
— Sunt frântă de oboseală, Robbie, asta e tot, murmură.
215
- CASA DE STICLĂ -
— Trebuie să fii extenuată, spune el, cu o asemenea sensibilitate încât parcă i s-ar strecura pe sub piele, ceea ce o face să se simtă
expusă și vulnerabilă, într-un fel în care Fred n-a făcut-o niciodată să
se simtă. Nu-ți place prea mult pădurea asta, nu-i așa?
Rita ridică privirea. Pupilele îi sunt dilatate, negre, imense.
— E frumoasă, Robbie. Dar nu e acasă.
Mărul lui Adam urcă și coboară în gâtul lui Robbie.
— Și n-ar putea fi niciodată?
Întrebarea o lovește brusc, devastator.
Își dă seama că nu-i mai pasă de înălțimea lui, de acei câțiva centimetri cruciali care-i lipsesc. Când privește în ochii lui căprui ca pământul, aceștia par la același nivel cu ai ei. Și ar vrea să-i spună:
„Ba da, aș putea trăi aici, poate”, doar ca să vadă ce-o să spună el pe urmă, ce direcție neașteptată ar lua conversația. Dar ar fi păcat să
amăgească un om atât de bun. Nu poate să facă asta.
— Nu cred. Stau acolo în tăcere, procesând incompatibilitatea lor fundamentală, lăsând-o să se așeze în jurul lor. Ne întoarcem la Londra în câteva zile. Pentru noul an școlar.
Până și ei îi sună incredibil. Se simte de parcă e la Foxcote de secole întregi, de parcă ar fi devenit altă persoană aici. Chiar o să-l dea curând în legăn pe Teddy în Regent’s Park? O să hrănească rațele grase londoneze?
— Aș putea totuși să-ți pregătesc cina în seara asta? sugerează el cu o îndrăzneală oportunistă care sfidează atmosfera mohorâtă
dintre ei.
— Cina? Râde. Nu se poate imagina luând cina cu Robbie. În mintea ei, el scotocește după fructe de pădure, pune capcane pentru iepuri și îi mănâncă cruzi, cu blana încă pe ei. Chestia e că…
— Trebuie să te speli la cap?
Nu e nici urmă de ranchiună în vocea lui. Dar ceva din vioiciunea lui a dispărut.
O, nu! Părul ei pare murdar? Își turtește vârtejul cu palma.
216
- EVE CHASE -
— Nu e vorba de asta, doar că…
Se oprește. Doar că ce? N-o să se sfârșească lumea! Copiii o să
supraviețuiască fără ea. Marge n-o să-l mureze pe Don într-un borcan
– și ce păcat! Chiar și Hera – n-o să încerce să dea foc la casă a doua oară într-o săptămână. Pe măsură ce rezistența ei la invitația lui Robbie se inversează, cum își schimbă curentul direcția, simte o neașteptată nesăbuință, un fior de roman, iar corpul începe să o furnice. Ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz?
— Da, te rog.
217
- CASA DE STICLĂ -
35. HERA
Din clipa în care Big Rita a plecat, conacul Foxcote pare instabil, ca un cort prost fixat în preajma furtunii. De la fereastra salonului, apuc să-i văd picioarele urcând în camioneta lui Robbie. Pare fericită, mai mult ca de obicei, și poartă cardiganul ei roz pe care nu-l poartă
niciodată. O face să arate prea drăguț, parcă nici nu mai seamănă a bonă. Bat darabana cu degetele, ca atunci când simți că urmează să
se întâmple ceva rău. Numai că nu știi ce anume.
Mă învârtesc pe-aici încercând să-mi omor timpul până se întoarce Big Rita. Don stă tolănit pe canapea și suflă fum de țigară spre Puiul Pădurii, care stă pe o pernă, molfăindu-și pumnul și așteptând-o pe Big Rita. Reușesc să-i șterpelesc bricheta, una de metal, Zippo, o recompensă satisfăcătoare. Nu bagă de seamă.