În mod irațional, simte că ar fi putut ajuta cu ceva. La urma urmei, știe ce pot face niște cusături chirurgicale, știe cum pot repara cele mai grav mutilate și mai pocite corpuri: ea are cicatrici ca niște fermoare și mai multe șuruburi și plăcuțe de metal decât un cimitir 213
- CASA DE STICLĂ -
de fiare vechi. Poate cu un copil nou- născut e altfel, admite, cu corpul lui miniatural, cu mecanismele fragile ca ale unui mic ceas elvețian.
Totuși, dacă era ea mama, ar fi vrut să petreacă acele ultime minute cu copilul ei. Ar fi sărutat și ar fi îmbrățișat acea biată creatură
blestemată, în timp ce ar fi devenit țeapănă și vânătă în brațele ei. Era, totuși, o scumpă făptură umană. Un bun de preț.
— La ce te gândești, Rita? întreabă Jeannie.
Rita tresare, șocată că se află în același loc pe pajiște: gândurile ei călătoriseră atât de departe, deși nu trecuse mai mult de o scundă…
sau două. Toată lumea se uită ciudat la ea. Își deapănă înapoi gândurile rătăcitoare către sine, ca pe un fir de lână pe ghem. Clipește de câteva ori.
— Poftim?
Don pocnește din degete și râde.
— Și s-a întors în încăpere.
— Robbie întreabă dacă ne mai trebuie lemne.
Jeannie se încruntă, intrigată de expresia absentă a Ritei.
— Du-te, Rita. Dă-i o mână de ajutor lui Robbie să aducă lemnele.
O să-l iau eu pe Teddy și o să-l țin departe de… pericole, zice Marge și îi aruncă o privire acidă lui Don.
Fâșii de lumină se strecoară printre scândurile pereților magaziei.
Talașul de pe jos le estompează sunetul vocilor. E conștientă că el o privește cum mută lemne din roabă în stivă, apoi își îndreaptă și își freacă șalele, lipsită de grație, simțind izul propriei transpirații. Pare că petrece jumătate din timp aplecată, schimbând așternuturi și fețe de masă – blestemul fetei înalte.
— Păi, cred că asta e, spune ea. N-o să înghețăm în pat în această
ultimă săptămână din august.
Robbie se uită un pic confuz și își reține un zâmbet.
Din grădină, Rita aude copilul cum începe să scâncească. O
cheamă. Sunetul îi intră direct sub piele și nu dă greș niciodată. Rita se îndreaptă spre ușă și întinde mâna spre zăvor.
214
- EVE CHASE -
— Adevărul e că… începe Robbie și trage adânc aer în piept, de fapt, căutam o scuză ca să vin să vorbesc cu tine între patru ochi.
Temperatura din magazia de lemne crește. Rita se îmbujorează.
Conversația pare deodată aproape insuportabil de intensă.
— Ah, așa, spune, străduindu-se să pară relaxată. Despre ce?
— Nu vreau să mă bag unde numi fierbe oala, dar pari…
oarecum… captivă aici. La Foxcote, vreau să zic. Nu în magazie.
Râde, iar ei i se strânge stomacul. Ești liberă să pleci din magazie oricând.
Rita dă drumul zăvorului și studiază podeaua, speriată că o să se dea de gol. Are gura uscată și, nu știe de ce, simte gust de pâine arsă.
Captivă, da. De parcă ar fi prinsă într-o bulă de aer din sticla masivă
a unui prespapier. Ridică privirea, ușor încruntată.
— Ne-ai spionat, Robbie?
— Să vă spionez?
Arată atât de șocat de întrebarea ei – și rănit –, încât Rita își dă
seama imediat că dacă cineva îi urmărește pe ascuns, acela nu e Robbie.
— Nu contează. Se simte prost, își strânge buzele. Scuze.
El pășește puțin mai aproape. Rita identifică și la el efortul prelungit de a ridica lemne, într-un iz sălciu de mosc. Miroase excitant. Robbie coboară vocea.
