Când mă uit la copacii din față, simt o mișcare involuntară, o senzație 205
- CASA DE STICLĂ -
că sunt trasă înainte, de parcă pădurea ar avea propria logică
fantastică, o forță de atracție.
— Am condus mult. Am nevoie de puțin aer.
Cobor geamul. Miros de pădure, de scoarță de copaci și frunze.
Dar și un iz de putreziciune.
— Mă sperii, nu te supăra.
— E o pădure în toată regula, nu? Iartă-mă. Mă așteptam la ceva mai ca Hampstead Heath14. Am stat prea mult în Londra. O
bomboană, te rog. Zahărul își face treaba. Sunt OK. Să mergem.
— Ești sigură? Nu e musai să facem asta, mamă. Vreau să spun că
mi-ar plăcea să văd pădurea, dar nu dacă… Adică trebuie să fie cam ciudat.
— Annie, arăt eu ca o femeie intimidată de niște copaci bătrâni?
— Păi, da.
Și râdem amândouă. Doar că râsul meu pălește repede. Îmi amintesc cât de neînfricată eram odată, când eram mică, înainte de a înțelege că a fi găsită însemna a fi abandonată. Mă gândesc la mărul din curtea părinților mei, cum mă cățăram în el, agățându-mă cu mâinile mele mici, împingându-mă în sus cu picioarele goale, cum cunoșteam fiecare răsucire a crengilor, fiecare nod și adâncitură din scoarța lui, și fericita senzație de imponderabilitate când mă așezam pe crengile cele mai înalte, ca o pasăre în cuib. Ce s-a întâmplat cu fata aceea?
În oglinda retrovizoare nu se mai vede răscrucea. Crengi joase, răsucite se freacă de parbriz. Simt un tremur de panică, apoi venerație.
Pădurea e monumentală. Intimidantă. Năucitoare. La marginea drumului, urmele adâncite ale vechilor mine. Indicatoare turistice 14 Crâng de agrement situat la altitudinea de 98 de metri, care oferă o panoramă
asupra Londrei.
206
- EVE CHASE -
către grote. Puzzlewood. Un morman de traverse de la vechea cale ferată.
Ăsta nu e luminișul din poveste sau arboretul ciripitor pe care mi-l descria mama în copilărie. O, nu. Ăsta e un loc mai sălbatic și mai întunecat. Nepăsător la supraviețuirea mea. Și nu pot să nu mă întreb dacă a format în creierul meu de bebeluș căi neurale asemenea nervurilor unei frunze. Pe măsură ce înaintez, mi le imaginez revenind la viață. Îmi place oarecum ideea. Dar mă și sperie de moarte.
Nu-mi închipui că locul ăsta s-a schimbat mult din anii ’70, doar lumea din jurul lui. Timpul parcă nu mai curge liniar, ci într-o buclă.
Mă gândesc la cadavrul din pădure despre care scria în articolul acela din ziar și mă întreb dacă sunetele pădurii sunt, până la urmă, cea mai bună idee. Pe de altă parte, poate că sunt perfecte, exact genul de șoc visceral care-i trebuie mamei. Chiar și așa, deocamdată, șocul e al meu în întregime.
Oprim într-o parcare. Păsări speriate zboară brusc din copaci.
— Voiai să-ți vezi rădăcinile? spun ieșind din mașină și arăt spre vinele groase ale unui copac din apropiere, ascunzându-mi emoțiile în spatele glumei.
Annie râde. Părul ei, precum cornul roșu, pe fundalul verde.
Mergem căutând luminișul perfect în care să înregistrăm pentru mama. Sunt uimită de tot ce e-n jur. Tisa imensă noduroasă. Un burete galben crescut pe un trunchi, ca o ureche de uriaș. Noroi frământat de copitele mistreților. Pământul e arămiu și îmi murdărește adidașii albi. Îmi imaginez un sit arheologic sub picioarele mele: cartușe de la braconieri, un cuțit de bucătărie cu un istoric criminal, scheletul unui bebeluș mai puțin norocos decât mine.
Pădurea ar putea ascunde orice.
— Aici, spun, pentru că nu vreau să merg mai departe. Pe urmă
ne ducem și găsim un ceai și o prăjitură.
207
- CASA DE STICLĂ -
— Ssst. Să nu faci zgomot. Unu, doi. Annie își ridică telefonul. Își pune atâta speranță în asta, încât nu vreau să spun nimic negativ.
Slabe șanse. Înregistrez.
La început, nimic. Durează un minut sau cam așa până când urechile noastre se adaptează. Annie ascultă fascinată, ca în filmulețele acelea de pe YouTube cu surzi care aud pentru prima dată. Bătăile unei ciocănitori. Trosnetul unei crengi. Foșnetul ca de hârtie al frunzelor. Încerc să-mi imaginez zgomotele pătrunzând în adâncul oceanic al creierului mamei, aprinzându-i sinapsele, ca o rază de fluorescență cognitivă. Brusc, mi se pare puțin probabil și mă
pleoștesc.
În timp ce ne înapoiem la mașină, Annie se întoarce spre mine.
Ochii îi strălucesc.
— Nu te bucuri că mama ta biologică te-a născut? Chiar având în vedere ce a făcut?
