202
- EVE CHASE -
„N-ai idee cât de mult!”
Mi-a întins mâna și a ținut-o ferm pe a mea în timp ce am coborât pe puntea de legătură, cu privirea ațintită asupra ochilor lui de culori diferite și simțind un val de emoție cum n-am mai simțit de ani de zile.
După asta, timpul s-a dus la vale pe negândite, așa cum se întâmplă într-o seară perfectă. Am învățat despre funcționarea arborilor cotiți, și a pistoanelor, și a rotoarelor. Am aflat că e pasionat de tehnică și are un loc de muncă într-un birou open space din King’s Cross cu un automat de churro. Singur de șase luni – ea voia copii; el, nu –, plănuiește o călătorie în jurul lumii pe motocicletă, „înainte de a împlini patruzeci de ani”, spune el, ca și cum ar fi lista ultimelor dorințe înainte de a muri. Are treizeci și unu.
„Ești un copil!”, am exclamat.
„Iar tu ești pe cale să devii bunică”, a răspuns cu un zâmbet indolent, și, dintr-un motiv oarecare, acesta era cel mai caraghios și mai neașteptat lucru pe care l-am auzit vreodată, așa încât am izbucnit în râs și berea mi-a ieșit înțepătoare pe nas, într-un mod groaznic, dar nu mi-a păsat nici un pic. Când am plecat, m-a sărutat pe amândoi obrajii, dezamăgitor de cast. Mirosea a petrol și transpirație. A zâmbit privindu-mă drept în ochi și a spus: „Sylvie de la balcon, viața ta e complet dementă”, ceea ce, în limbajul bărbaților, înseamnă „fugi, fugi, femeia asta e un dezastru”. Dar felul în care a spus-o nu m-a făcut să mă simt așa. Iar seara a fost ca o megadoză de vitamina C efervescentă. Din păcate, efectele trec rapid.
Îmi răsună mereu în minte cuvintele lui Caroline. „În ce fel nu este aceasta o idee proastă, Sylvie?”, a întrebat când am sunat-o aseară.
Nici măcar n-am încercat să-i descriu ciudata mea nevoie recentă
de a vedea pădurea, sau să-i spun că am visat-o în fiecare noapte, o cărare întortocheată printre copaci, care mă conduce la nesfârșit tot mai departe – chiar dacă resimt asta ca pe un fel de trădare între surori –, dar i-am spus că asta contează pentru Annie, că sarcina i-a 203
- CASA DE STICLĂ -
acutizat curiozitatea, că i-a sădit o nevoie stringentă și un sentiment de îndreptățire asupra trecutului meu, sau a „poveștii ei”, cum m-a corectat ea. Dar, desigur, cel mai important lucru era amintirea sunetelor pădurii pentru mama. Așa cum a sugerat asistenta.
„Dar poți să stai în Hyde Park și să-l înregistrezi! Poți să descarci cântece de păsări!”, a protestat Caroline.
„Nu e același lucru, Caro.” Conversația se întindea încordată între cele două continente.
În cele din urmă, Caroline a zis: „Îmi fac griji pentru tine, Sylvie.
Parcă… nu ești tu”. A făcut o pauză. „Dacă răscolești ceva? Nu știi cum o să reacționezi. Vreau să spun că dacă eu aș fi… dacă eu vreodată…” S-a abținut brusc să-și menționeze originile. Și-a ținut respirația pentru un moment. „Toată treaba asta mă cam neliniștește, surioară”, a mai spus, pe un ton ceva mai cald, făcând un pas înapoi și concentrându-se din nou asupra mea, ca de obicei.
Am fost ușurată că am avut încredere în instinctele mele și n-am spus nimic despre dosar. Cu toată îngrijorarea legată de mama care e în spital și toate celelalte pe care le are pe cap Caroline, nu părea corect să-i mai pasez și o asemenea nebunie. Nu când e atât de departe. „E doar un loc, Caroline”, am insistat. Dar în timp ce mă
îndrept spre el, știu că nu e adevărat.
— O, nu! exclamă Annie întrerupându-mi șirul gândurilor. Stând alături de mine, pe scaunul pasagerului, a fost absorbită în ultima jumătate de oră de o aplicație pe telefon, cu calendarul sarcinii. De luna viitoare, s-ar putea să încep să fac vergeturi. Nici să n-aud! Mai bine mor!
Râd și schimb viteza.
— Mă îndoiesc. Ești atât de tânără încât o să-ți revii la forma inițială ca un dres compresiv.
— Tu nu ți-ai revenit, a spus cu lejeritate.
E într-o dispoziție bună astăzi, entuziasmată de excursia asta. Nu i-a venit să creadă la început, când i-am sugerat-o.
204
- EVE CHASE -
— Tu cântăreai patru kilograme și jumătate, mersi.
Annie își încrucișează picioarele.
— Hopa! Sper că nu e ceva ereditar.
Nu zic nimic. Nu cunosc greutatea mea la naștere. Sau adevărata dată a nașterii mele.
Îmi întoarce o privire plină de scuze când își dă și ea seama de semnificație. După asta, rămânem tăcute, cum se întâmplă atunci când sunt prea multe de spus și există o mare probabilitate ca discuția s-o ia într-o direcție greșită, la fel ca și mașina.
— Fă stânga la răscrucea asta! țipă Annie două ore mai târziu.
Google Maps zice să urmăm indicatorul spre satul Hawkswell. Nu, nu, la stânga, mamă!
Virez pe un drum de țară îngust și mă întreb dacă mama a făcut aceeași călătorie cu decenii în urmă, dacă a condus vreodată exact pe drumul ăsta. Îmi place să cred că da, că sunt drumuri-fantomă pe care le reconstitui.
Annie arată ceva prin parbriz, fluturând degetul prin aer, de parcă
ar fi văzut o turmă de elefanți.
— Pădure!
De la prima vedere a verdelui încețoșat care se profilează în depărtare, simt că pălesc. Încerc să mă concentrez la drum. Dar e din ce în ce mai aproape, umplând spațiul parbrizului, făcându-mi inima să bată nebunește în piept. Mă izbește ironia de a mă afla într-un loc cu atâția copaci, când eu m-am născut fără un arbore genealogic cunoscut.
— Mamă, ce faci?
Trag pe marginea drumului pentru că am o senzație de amețeală
și instabilitate, ca și cum aș călca pe gheață. Sau ca și cum aș avea un atac cerebral. Dumnezeule! Sunt destul de bătrână pentru așa ceva?
