— Așa.
— Napolitanele alea roz. Nu m-aș fi deranjat pentru nimic altceva.
Voiam să le mănânc pe ascuns, în întuneric.
Înclină din cap, ca și cum ar ști deja.
— Cum ai aprins focul?
199
- CASA DE STICLĂ -
Întrebarea e ca o împunsătură de ac. Tresar din tot corpul.
— Am apropiat marginea perdelei de becul de la lampă numai ca să văd ce se întâmplă. Am sfărâmat porțiunea arsă între degete.
Lasă capul într-o parte și mă privește cu aceeași concentrare cu care dezleagă rebusuri din ziar.
— Dar trebuie să te fi usturat.
— M-a oprit să mai simt ceva. De aceea am… dau să explic, dar mă opresc, incapabilă să spun până la capăt. Pe urmă, m-am dus la culcare. Așteaptă cu răbdare continuarea. Acum aud ciocănitoarea.
Aud tocănelile ei mecanice, ca și cum ar bate la mașina de scris procesul-verbal. Am crezut că am luat perdeaua de pe lampă și am stins lampa, îi explic sincer. Dar se vede că n-am făcut asta, pentru că
mai târziu am simțit fum. Așa că am alergat la tine în cameră și te-am trezit.
Când am scuturat-o pe Big Rita de umeri, a sărit din somn într-o secundă. N-am mai văzut niciodată pe cineva să se miște atât de repede. S-a repezit în camera lui Teddy și l-a luat în brațe, apoi m-a înhățat pe mine de mână și am alergat cu un etaj mai jos, s-o trezim pe mama, care era complet amețită de la pastile. Big Rita aproape că
a cărat-o și pe ea pe scări. Alți oameni primesc medalii pentru soiul ăsta de lucruri. Rita a primit mutarea la Foxcote.
— Ce-ai vrut să nu mai simți?
Nu renunță.
Întrebarea pătrunde prea adânc. Nu vreau să risc să simt iar același lucru răspunzând, așa că îmi strâng buzele și simt gustul napolitanelor roz pe care le-am mâncat mai devreme.
Big Rita își cuprinde genunchii cu brațele.
— La șase ani, mi-am văzut părinții murind într-un accident de mașină.
— Asta e foarte trist.
Mă simt ușurată să nu vorbim despre mine.
200
- EVE CHASE -
— Dar nu mi-am amintit asta ani de zile, chiar dacă am fost acolo.
Fața ei se întristează și îmbătrânește cu un milion de ani. Abia astăzi, de fapt, mi-am amintit complet ce s-a întâmplat. Își maschează vocea frântă cu o tuse. O expresie pe care n-o recunosc trece peste fața ei, ca o reflexie în apă. Ești singura persoană căreia i-am spus, Hera. Și să știi, mă simt mult mai bine spunându-ți.
Îi mângâi brațul și se simte un pic mai bine. Mă întreb dacă și eu m-aș simți mai bine spunându-i ce cred că am văzut când m-am uitat din camera mea, pe fereastră, la moașa care fugea în jos pe scări, cu copilașul în brațe.
— Cred că dacă ținem lucrurile întunecate în noi, continuă Rita, ele cresc. La fel ca buruienile. Sufocă toate florile și opresc lumina soarelui. Mă ia de mână și mă ține strâns, storcându-mi afară toate secretele, ca pe ultima picătură de pastă de dinți dintr-un tub. Deci ce-ai vrut să uiți, Hera?
— Pe surioara mea. Copilul mamei și al lui Don. Ochii Ritei se deschid larg, ca niște umbrele. Și clipa în care m-am uitat în jos pe fereastră, în noaptea în care s-a născut și a luat-o moașa. Mi se întretaie respirația. Nu avea o față propriu-zisă, Big Rita. Gura și nasul ei erau… ca o mare gaură. Și… și mai e ceva. Copilul…
Cuvintele râcâie în capul meu, încercând să iasă. Nu era mort, Big Rita. Mânuța i se mișca. Atunci când moașa a dus- o pe surioara mea, era vie.
201
- CASA DE STICLĂ -
33. SYLVIE
Deci asta este. Eu și Annie suntem pe autostradă, ducându-ne glonț spre o casă care nu mai există și către un loc din inima mea pe care am petrecut o viață încercând să-l extirp. O, da, și spre sunetele unei păduri pe care o să le înregistrăm și o să i le punem mamei în speranța că o vom smulge și o vom aduce înapoi, la viață. Asta este motivul inițial al călătoriei, țin să-mi amintesc, deși simt că alte forțe mă atrag acum spre pădure, ca un vârtej care mă absoarbe. Suburbiile provinciale rămân curând în urmă, iar peisajul – din capul meu și de dincolo de fereastră – începe să se schimbe: râuri repezi; văi verzi; trepidație și, la limită, o anxietate care mă face să scrâșnesc din dinți.
Mă simt ca și cum trecutul s-ar repezi spre mine cu o sută de kilometri la oră.
Berile băute aseară pe stomacul gol probabil că nu mă ajută.
După vizita neașteptată a lui Helen și o oră de căutat frenetic pe Google Earth, îmi simțeam capul greu, suprasolicitat, de parcă se forța să cuprindă toată grozăvia evenimentelor recente. Căutând să-mi limpezesc mintea, am ieșit la o plimbare de-a lungul canalului, pe aleea pietonală. Jake era pe puntea bărcii lui cu o cheie în mână, meșterind pe la motor. Recunosc, îl observasem deja de la balcon și îmi înviorasem fața extenuată cu un ruj roșu. Era ceva înduioșător în felul în care se lăsase absorbit de treaba lui și în care complexitatea motorului părea să-l depășească. Nici măcar n-a ridicat privirea când am trecut. Doar m-a întrebat de sub pălărie ce mai fac, ca și cum mi-ar fi putut detecta termic prezența. În loc să-i răspund „Bine, mulțumesc, tu?” singurul răspuns politicos în Londra – și să merg mai departe, am comis greșeala de a răspunde efectiv la întrebare, de parcă ne aflam în Irlanda rurală a anilor ’50. Viața mea accidentul mamei, sarcina lui Annie, Helen, mama nebună – au năvălit afară
într-o vastă confesiune haotică. El a pus jos cheia și a spus: „Nu mă
mir că ai refuzat cafeaua. Tu ai nevoie de alcool”.
