Murmurând „Nu muri, nu muri”, își încleștează mâinile pe volan.
Le simte ca pe niște tije țepene de oțel: cu cât merge mai repede, cu atât e mai neliniștită și cu atât mai prost conduce, de parcă
schimbătorul de viteze ar fi conectat direct la creierul ei.
Azi se simte de parcă n-ar exista nici un înveliș protector care s-o separe de restul lumii, ca și cum pielea i-ar fi fost jupuită. Și e frântă
de oboseală. Nu știa că poți fi atât de obosit, că e cu putință să-și simtă
corpul ca pe o povară străină pe care trebuie s-o târască de colo-colo.
Efortul de a ține copilul secret îi dă tot felul de crampe. Și în jur de ora trei în fiecare dimineață, apoi din nou la cinci, e în picioare, anticipând țipetele, înarmată cu un biberon sterilizat, cu lapte cald, și cu un scutec curat, de muselină. Iar acum, mult mai rău decât toate astea, mai e și Don pentru care să-și facă probleme. O violență pe care n-a mai întâlnit-o.
190
- EVE CHASE -
Ritei i se pare că gospodăria lor a alunecat la marginea lumii civilizate, iar ei sunt cu toții dezorientați, amețiți de lumina verde precum absintul. Numai Don, suspectează ea, își dă seama de nebunia situației cu copilul, cu propria prezență la Foxcote și cu Walter care trebuie să sosească de pe o zi pe alta. Dar Don e prea arogant ca să se lase tulburat de asta sau, mai degrabă, îl amuză
riscul. Fără îndoială, e convins că poate să întindă coarda, se gândește Rita, reducând viteza într-o curbă. Sau se va strecura cumva și va scăpa din această situație, ca țiparii din Tamisa, care-ți alunecă
printre degete.
Mai trebuie să treacă de următoarele patru zile, ultima rămășiță
din luna august. Apoi Don pleacă în Arabia, iar Jeannie, în sfârșit –
dă, Doamne! ia contact cu autoritățile. Cu toate că planul ăsta i se pare în mod evident aiuristic – de ce să nu-l alunge pe Don și să sune chiar acum? –, e mai puțin aiuristic decât să nu aibă nici un fel de plan.
Pe de altă parte, să țină lucrurile sub control, fie și numai pentru încă o după-amiază, pare un plan ambițios. Lui Robbie sau lui Marge ar putea să le scape ceva. Teddy nu are nici un autocontrol – dragul de el! –, așa încât trebuie să răspundă când sună Walter și să turuie pe nerăsuflate. Și tot nu poate să scape de senzația aceea ciudată că
cineva pândește, mai ales seara, când casa e luminată și întunericul se freacă de ferestre, gros și îmblănit ca spinarea unui urs negru. Cine este? se întreabă cutremurându-se.
Robbie? O, ar fi oribil să fie el. Fingers? Uh! Celălalt suspect ar fi Marge. Dar Rita se îndoiește de capacitatea ei de a se furișa. Și de ce să tot dai târcoale, când poți să intri de-a dreptul?
Asta a făcut ieri, încolțind-o pe Rita în bucătărie.
„Cine Dumnezeu e bărbatul ăla care bântuie prin pădure pe jumătate dezbrăcat?”, a întrebat cu falca și bărbia încordate, cu firul solitar din aluniță tremurând. „Mașina asta ridicolă e a lui?” Replica aceea cu „un bun prieten de familie” n-a liniștit-o, bineînțeles. Marge 191
- CASA DE STICLĂ -
arăta apoplectic, ca și cum ar fi fost în stare să dărâme cutiile de ton și de fasole de pe poliță cu pumnii ei masivi, îngroșați de muncă. „O
să distrugă totul cu copilul și cu doamna Harrington. O să atragă
atenția! Umblă prin pădure ca un cerb în călduri!” Imaginea asta – de o acuratețe incredibilă – a făcut-o pe Rita să chicotească, iar Marge, tot mai furioasă, a bătut din picior și a acuzat-o că nu ia situația în serios.
Ce-ar putea fi mai serios de atât? Rita se temea tot timpul să nu facă ceva greșit, să nu fie fetița flămândă, să nu-i fie frig, să nu fie bolnavă sau, pur și simplu, să nu se simtă lipsită de iubire. Deși încearcă să se comporte cu profesionalism, sau să o vadă ca pe un organism complet independent care are nevoie de îngrijire, nu tocmai diferit de Ethel, feriga, cu fiecare oră care trece, Puiul Pădurii îi intră un pic mai adânc pe sub piele Ritei. Au dezvoltat un soi de înțelegere care suplinește limbajul. Când copilul are nevoie de ea, Rita pur și simplu știe. E ca și cum un ceas cu alarmă ar suna în creierul ei. Se trezește alertată și, împiedicată de somn, se împleticește prin dormitor în semiîntuneric până la pătuțul bine șlefuit făcut de Robbie. Puiul Pădurii nu doarme niciodată, ci o așteaptă să vină. Iar Rita își sprijină bărbia de muchia pătuțului și cântă un cântec de leagăn – „Puișor, privighetoare, tata-i dus la vânătoare…” – și se uită la umbrele pe care le aruncă pe perete caruselul, până când ochii copilului se închid din nou. Alteori, dacă
bebelușul geme și se zvârcolește din cauza colicilor, face ceea ce știe că n-ar trebui, o ia în pat cu ea, o cuibărește în îndoitura brațului, singura tactică prin care se asigură că amândouă au parte de câteva ore de somn neîntrerupt.
Puiul Pădurii e prea ușor de iubit, asta e problema. În alte familii, mama e bariera naturală dintre copil și bonă, ca o statuie monolitică
de pe Insula Paștelui, un avertisment de a nu se apropia prea tare, de a nu încerca să intre în competiție. O bonă trebuie să fie eficientă, blândă și discretă; să nu fie niciodată mai maternă, mai drăguță sau 192
- EVE CHASE -
să fie preferată de copii (ca să nu mai vorbim de soți). Dar aici, situația e cu totul alta. Atenția lui Jeannie este permanent atrasă în diferite direcții acum, ca niște mâini care te trag de fustă.
Rita simte că Teddy începe să se sature de prezența permanentă a fetiței, de amenințarea poziției lui de mezin răsfățat. Devine tot mai dependent și mai gălăgios pe zi ce trece. Hera fierbe din cauza lui Don, propria ei prezență devenind tot mai tensionată și mai încărcată, ca un elastic întins la maximum, cu un moment înainte de a plesni. Iar Don? Ei bine, Don vrea s-o țină pe Jeannie pentru el, bineînțeles; tot timpul o plesnește sau o mângâie pe fund, cu o expresie necuviincioasă de posesie nepăsătoare. Un halou de senzualitate carnală îi înconjoară. Și cel mai rău din toate, umblă prin casă după baia de dimineață, impunându-se în toate încăperile în care intră în căutarea lui Jeannie, cu un prosop în jurul brâului, etalându-și sexualitatea, la fel ca dantura.
Poate de aceea ochii copilului o urmăresc pe Rita, nu pe Jeannie.
Când fetița plânge, Rita știe că e singura în stare s-o liniștească și trebuie să privească, frământându-și mâinile, cum Don și Jeannie o leagănă prea energic, încercând s-o distragă – nu merge niciodată –, când tot ce vrea ea este să fie ținută la piept, strâns, cu fermitate, ca să se simtă în siguranță.
Când fetița se trezește noaptea, Rita se întoarce cu greu la culcare.
E în alertă maximă, simte că ceva rău se poate întâmpla dacă lasă
garda jos, că fetița ar putea uita să respire dacă ea nu i-ar urmări pieptul micuț ridicându-se și coborând.
Și-a dezvoltat o rutină insomniacă, un soi de derapaj mintal, în care uită mereu să meargă înapoi la culcare și care implică
demontarea situației de la Foxcote, ca pe un puzzle, și asamblarea ei la loc într-un alt fel, încheind cu un final fericit. Asta de obicei presupune sosirea la ușă a unei doamne drăguțe, cu un zâmbet liniștitor, de la serviciile sociale. Nu un polițist. Doamna ar culcuși-o pe Puiul Pădurii într-un cărucior nou- nouț, cu o pătură curată, și ar 193
- CASA DE STICLĂ -
spune că mama adevărată, o femeie tânără și drăguță, o Emma sau o Anne, sau o Felicity, și-a venit în fire și vrea cu disperare copilul înapoi. Cine s-ar putea opune? Întoarcerea unui copil la mama lui de drept? O sărută cu toții pe micuță, de despărțire, și promit să scrie și să trimită bani dacă
