frecventeze zona asta cum ar fi ca un urs polar să apară pe la tropice.
Vrea să-și facă o idee cu ce fel de fată s-a încurcat iubitul ei fiu.
Privirea ei e ca un scaner de pe aeroport. Baleiază fiecare colț al micului apartament, aterizând asupra fardurilor și rujurilor împrăștiate pe măsuța de cafea, pe care n-am apucat să le pun în ordine, așa că arată precum prada unui hoț de magazine. O farfurie murdară. Șosetele purtate ale lui Annie. Pereții roz-pal, plantele de apartament și canapeaua albă nu mă pot scoate din încurcătură.
182
- EVE CHASE -
— Am închiriat apartamentul ăsta de la un prieten, simt impulsul să explic.
Încearcă să se încrunte prin botox.
— Despărțită?
Nu e o întrebare. A făcut săpături.
— Din iunie. Amiabil. Un zâmbet îi flutură în colțul gurii. Ca și cum știe ea mai bine. Annie își împarte timpul între mine și tatăl ei, îi explic în mod inutil. Steve, soțul meu, stă deocamdată în casa familiei. La câteva stații de metrou de aici. Gândul la căsuța noastră
dragă, la bucătăria cu faianță albastră, unde Crăciunurile de poveste și petrecerile aniversare din copilărie ale lui Annie par inserate în ziduri, îmi face vocea să derapeze. Până hotărâm ce facem mai departe.
Expresia de pe chipul lui Helen se schimbă subit.
— Ce? Tu trebuia să păstrezi casa. Femeia trebuie să păstreze întotdeauna casa, declară, fără compasiune, dar cu un soi de bun-simț obișnuit care mă face să simt puțină căldură pentru ea. El ar trebui să stea într-un bloc social, nu tu.
— Nu e un bloc social. Cele mai multe dintre apartamente sunt proprietate privată, spun, disprețuindu-mă pentru că mă cobor la nivelul snobismului ei. Arunc o privire la mâna ei stângă, dar e atât de blindată de bijuterii, încât mi-e greu să disting o verighetă. Ești căsătorită, Helen?
— Am fost. Cu tatăl lui Elliot, spune, accentuând cuvântul „tatăl”
și atrăgând atenția asupra lui Annie, care este foarte departe de a fi căsătorită. Dar a murit acum câțiva ani.
Fața ei nu trădează nici o emoție.
O văduvă. Nu mă așteptam la asta. I s-ar potrivi mai degrabă
modelul unui divorț amar.
— Îmi pare rău.
Se apleacă agresiv spre mine.
— Elliot e tot ce mi-a rămas, Sylvie. Înțelegi?
183
- CASA DE STICLĂ -
— Și Annie e singurul meu copil. Se gândește puțin la asta și expresia de pe fața ei se mai îmblânzește. Să te servesc cu ceva? Ceai?
Apă?
— Nu, mulțumesc. N-ar trebui să dureze mult.
Amenințător. Merg în zona destinată bucătăriei, simțind în spatele meu energia acelei femei colțuroase, costelive, suficiența care vine din negare și autocontrol riguros. Parfumul ei, tipic anilor ’80, supraîncărcat cu o notă grea de fum, ne urmează și el, ca o emisie de feromoni. Deschid ușa balconului, sperând să-l atenuez discret.
— Ia loc.
Helen culege un șervet mototolit de pe un scaun și ezită înainte de a se așeza, ca și cum ar fi fost un scaun jegos dintr-o stație de metrou.
Ne măsurăm una pe alta, gata de atac, peste masa din bucătărie.
Știu că mă examinează tot atât de amănunțit cum o examinez și eu pe ea. Lumina soarelui îmi revelează un lifting ale cărui cicatrici sunt ascunse în spatele urechilor și – pentru ochiul meu format – niște operații estetice și la gât. Nasul ei are acel profil copilăresc cârn, grație bisturiului unui chirurg. Nu arată rău, pentru un nas operat – și am văzut la viața mea câteva râturi dar ard de dorința de a-i spune că a mers prea departe cu mărirea buzelor, când tot ce-i trebuia era un ruj de calitate, de aceeași nuanță cu interiorul obrajilor. Laura Mercier, probabil.
Știu ce înseamnă să te reinventezi ca să mergi mai departe, înțeleg asta. Sunt de partea ei. Fă tot ce poți ca să te opui declinului, absolut!
Dar mai știu că atunci când femeile se apucă de ajustări chirurgicale, așa cum fac clientele mele bogate, rareori ajung într-un punct în care să spună: „Destul. Arăt al dracului de bine. Am terminat”. Ca atunci când zugrăvești o cameră din casă și imediat toate celelalte par obosite și neîngrijite.
O cunosc pe Helen. Am lucrat cu o grămadă de-alde Helen. Femei care consideră că un make-up artist personal, ca și un ginecolog bun, 184
- EVE CHASE -
reprezintă o necesitate mai degrabă decât un lux. Hairstiliști.
Cosmeticiene. Manichiuriste. Și toți, pe apelare rapidă.
Aceste femei sunt greu de mulțumit, dar și neajutorate, ușor de rănit și, prea des, trăind cu (nu tocmai iraționala) teamă că vor fi înlocuite cu versiuni ale lor mai tinere. Dar nu m-am învârtit niciodată în aceleași cercuri sociale cu ele. Și e greu de crezut că ar exista vreun soi de legătură între noi, că ADN-ul nostru s-ar putea combina în pântecul fiicei mele. Și mai ciudat, că familiile noastre ar fi putut să se intersecteze în trecut, ar fi putut să aibă trasee pe care să se întâlnească întâmplător. Ce „conexiune” a avut ea la Harrington Glass? Cât de bine cunoaște familia?
Mă tentează s-o întreb de-a dreptul. Dar i-am promis lui Annie că
