— Te-am mai văzut. La balcon.
Arată cu capul spre blocul lui Val. Devin conștientă că îi zâmbesc, aproape involuntar.
Probabil că ar trebui să mă prefac cu cochetărie că nu știu nimic, însă mă trezesc spunându-i:
— Da, și eu pe tine. Cu chitara.
— Talent și entuziasm, nu întotdeauna corect proporționate. N-ai fi prima vecină care se plânge.
Deci nu se crede noul Ed Sheeran. E o ușurare.
— Deci, ce mărime de cafetieră să folosesc? mă întreabă cu un zâmbet pieziș, numai bun să mă facă să roșesc.
— Poftim? zic eu, ca să câștig timp.
Sunt atât de nepricepută la asta! Am nevoie de un soi de intervenție din partea prietenelor mele singure. Întâlnirile par mult mai complicate decât a fost prima oară. Dacă asta se poate numi întâlnire.
Stând acolo – confuză, descurajată, vag alarmată –, îmi amintesc cum îmi propuneam să am o mentalitate mai de tip francez față de aventurile lui Steve. Aș fi putut să am și eu o aventură, să fim chit.
Numai că eu n-am avut. Dar dacă aș fi avut, unde aș fi fost acum? Cu cine? Mintea mea șovăie. Viața în căsnicie este un proces de excludere, îmi dau seama, o eliminare responsabilă a celorlalte opțiuni. E ca și cum ai alege o garderobă minimală, versatilă –
180
- EVE CHASE -
bleumarin, negru și crem în locul extravaganței efemere, al modei rapid trecătoare. Îți spui: ținuta de zi cu zi, subestimată – asta merge, asta sunt eu. Dar dacă te înșeli? Și cum ai să știi vreodată ce turnură
ar fi luat viața ta dacă te-ai fi etalat la poarta școlii într-o salopetă cu imprimeu de leopard? Nimic din toate astea nu ajută.
— I-ar plăcea o cafea lui Sylvie, cea de la balcon? insistă el.
Să-l aud rostindu-mi numele îmi provoacă o neașteptată tresărire senzuală. O contracție. Apoi îmi vine în gând că nimeni în afară de Steve nu mi-a mai văzut trupul gol de ani și ani. Toate denivelările, și alunițele, și vergeturile. Dar el a sugerat să bem o cafea, nu să ne-o tragem. Ce ridicol!
— Sunt… sunt un pic cam ocupată, mă tem. Dar mulțumesc pentru invitație.
Parcă sunt o doamnă în vârstă care-i mulțumește pentru că i-a cedat locul în metrou.
— Altă dată, spune, în sensul că n-o să mai întrebe iar.
Ne privim fix în ochi, după care el dispare înapoi, prin hublou.
Rămân cu o ciudată senzație de gol, ca atunci când renunți în ultimul moment să mergi la o petrecere și îți petreci toată seara întrebându-te dacă nu cumva ar fi putut să-ți schimbe viața. Stârcul își desface aripile și își ia zborul. Dezamăgită, intru în răcoarea de beton a blocului, încercând să mă conving că ultimul lucru de care aveam nevoie era o întâlnire.
Cu respirația ușor tăiată de la scări, mă opresc pe palierul deschis.
„Cine-i aia?” E o femeie la ușa mea.
Subțire, blondă și perfect coafată, poartă o jachetă bleumarin din bucle, cu nasturi aurii, care etalează marca Chanel, o pereche de pantaloni albi de comandă, și se distanțează de pavajul murdar prin pantofii de firmă, cu toc. Cincizeci și ceva? Greu de spus. Stă foarte țeapănă, cu o expresie de atenție încordată, ca și cum face în secret exerciții pentru plafonul pelvian. În mod clar, nu e cineva din bloc.
181
- CASA DE STICLĂ -
Dar cine să fie? Ce caută la ușa mea? Am lucruri de făcut. O
misiune de organizat. Femeia își ține poșeta la piept, ca și cum s-ar aștepta ca un tâlhar să se repeadă la ea în orice moment. Se uită în direcția mea.
— O, scuză-mă. Ton glacial. Un zâmbet mic, încordat, care dezvăluie un șir perfect de dinți albiți. Ochii de un albastru palid, nervos amintesc de cei ai unui ogar. O caut pe Sylvie Broom. Am nimerit unde trebuie?
Nu poate fi decât o singură persoană.
— Helen? o întreb cu grijă, încercând să nu sune ca și cum mi-ar plăcea să-i fac vânt în jos, pe scări.
— Tu ești Sylvie? spune, studiindu-mi pantofii de sport Nike și pantalonii de trening, precum și claia de păr nearanjat.
— În mod normal, nu arăt așa, zic, dar nu râde. Annie e la tatăl ei astăzi. Dar, cum ți-am spus și la telefon, prefer să n-o contactezi direct, dacă se poate.
— Cu tine voiam să vorbesc.
— Aha, fac eu și pălesc. Atunci, mai bine ai intra. Scuză
dezordinea. A fost o dimineață agitată.
Mă îngrijorează tocurile ei pe podeaua daneză de lemn a lui Val, dar nu prea am tupeul să-i spun să se descalțe. Oricum, probabil că
ar refuza.
— Sper că nu te deranjează că am venit. Eram prin zonă, spune, și știm amândouă că minte; e la fel de puțin probabil ca ea să
