îngroape toate informațiile.
Biata Jeannie murise între timp. Walter, nu. Rita se trezea în transpirații reci, imaginându-și-l cum vine să le-o ia pe Caroline și întorcând autoritățile de adopție împotriva lor. A dus cu ea permanent această anxietate care o apăsa în piept: când ți-ai pierdut o dată familia, te gândești că o să se întâmple din nou. Cu cât ai mai mult, cu atât poți pierde mai mult. Totul poate să-ți fie smuls într-o clipă. Și Robbie se temea de influența lui Walter. Fetița lui vitează
trecuse deja prin atâtea, nu în ultimul rând, prin atâtea intervenții chirurgicale reparatorii. Așa că n-au mai fost atât de deschiși cu nici una dintre fete cum plănuiseră inițial. Așa cum ar fi trebuit să fie.
Aducerea în discuție a familiei Harrington era riscantă. Cu cât o să
vorbim mai puțin, cu atât o să se șteargă, până o să devină doar niște umbre tremurătoare la marginea realității vizibile. Niciodată nu a făcut referire la legătura dintre familia la care lucrase cândva și mama naturală a lui Caroline, nemaivorbind de presupusul tată și sfârșitul lui brutal. Plănuise s-o facă. Păstrase câteva ziare. Cândva.
Nici măcar n-au îndrăznit să ducă fetele în pădure. Robbie se mai întorcea din când în când, discret, în anonimat, doar ca să se plimbe de unul singur. Iar când lucra în atelierul lui de tâmplărie, le vorbea fetelor despre copaci, despre inelele timpului din trunchiurile lor, despre sutele de forme de viață pe care le adăpostea un stejar. Le 315
- CASA DE STICLĂ -
dădea bucăți de lemn să le pipăie și să le lustruiască. Le ducea în alte păduri să facă drumeții și să campeze. Spera că asta era suficient.
Și a fost, nu-i așa? Odată cu înțelegerea care vine cu vârsta și perspicacitatea pe care i-a dat-o răstimpul în care a fost suspendată
în camera înghețată a morții, și-a dat seama că întotdeauna s-a temut îngrozitor să dezvăluie adevărul la timpul potrivit, că frica de a nu pierde pe cineva a dominat-o de fiecare dată.
Bineînțeles, dacă oricare dintre fiicele lor ar fi întrebat… Dar Caroline și Sylvie erau ca două fetițe care merg pe vârfuri, cu brațele ridicate, și împreună, cu puterea lor reunită, au ferecat o ușă grea.
— Mamă, n-ar trebui să uităm de Walter, spune Sylvie încet, smulgând-o din șuvoiul gândurilor ei.
— Mai mare jalea, spune Rita pășind pe lângă o tufă de ferigi pe care ar fi vrut s-o inspecteze mai de aproape.
Teddy așază urna cu cenușă pe pământ. Câinele lui îi dă ocol adulmecând-o.
— Câinele îi linge ciolanele! țipă Edie. Câine obraznic!
Rita observă că Sylvie și Caroline, stând una lângă alta, se țin discret de degetele mici. Așa făceau și când erau mici. N-au spus niciodată de ce. („Secret!”, strigau la unison.) În copilărie, se apucau de degetele mici cu toată seriozitatea; acum, își făceau cu ochiul și zâmbeau pe furiș.
— Corect. Unde sunt tinerii îndrăgostiți?
Teddy ține câinele de zgardă și se uită în jur.
— Ei, lasă-i în pace, Teddy. Edie fotografiază urna cu telefonul. N-ai vrea ca bebelușul să-l inhaleze pe Walter.
Rita și-l amintește pe Robbie explicându-i că, atunci când un copac uriaș se prăbușește în pădure, lumina și aerul dau năvală în spațiul eliberat, răsaduri adormite înfloresc și forme noi de viață ies la iveală
profitând de șansă.
316
- EVE CHASE -
— Păi, cam asta e, bătrâne, spune Teddy îngenunchind ca să
deschidă capacul urnei.
Rita începe să se simtă ciudat. Îi ia un moment sau două să-și dea seama că starea asta ciudată nu e de la mintea ei confuză care dă
rateuri, ca de obicei în ultima vreme, ci e vechea senzație de captivitate pe care o simțea aici cu zeci de ani în urmă.
— Teddy, spune Rita, prea tare, și toată lumea se întoarce spre ea.
Sper că nu se simte nimeni ofensat… spune ea oricum, însă eu nu cred că ar trebui să fiu aici în momentul ăsta. Nu, serios. O să mă duc înapoi spre casă. Pentru un ceai bun.
Imediat ce a zis asta, senzația de capcană se îndepărtează, ca o năpârcă în ferigi. Câteodată e o ușurare să nu mai fii tânăr. Să poți spune nu.
Sylvie aleargă după ea.
— Nu pot să mă prefac că-l jelesc, murmură Rita în timp ce se îndepărtează.
— Nici eu, zice Sylvie scoțând o cheie de mașină din buzunar și învârtind-o pe un deget. Te-ar tenta o tură cu un Porsche în loc de o ceașcă de ceai, străbunico? Teddy mi-a împrumutat mașina lui.
— Pe bune? Chestia aia înfricoșătoare de pe alee? face Rita râzând numai la gândul acesta. Nu, mulțumesc.
După câțiva pași, apare printre copaci acoperișul roșu de țiglă de la Wildwood. E interesant că Poppy o să moștenească locul ăsta într-o zi. Dar și destul de corect. În ciuda schimbării numelui și înfățișării, va rămâne întotdeauna Foxcote. Așa cum Helen o să rămână Hera.
(Aceleași degete nervoase, agitate, care au aprins cândva focuri, acum construiesc cele mai uimitoare terarii pe care le-a văzut vreodată. Lumi închise sub sticlă, o dulce bucurie pierdută.) Iar poarta grădinii, deși acum e vopsită într-o nuanță de bej de bun-gust, e încă ușor de recunoscut, aceeași poartă șubredă pe care s-a strecurat într-o dimineață, purtând un halat roz decolorat și ghete aparținând 317
- CASA DE STICLĂ -
marii iubiri a vieții ei, pe care n-o întâlnise încă. Simte că i se taie răsuflarea.
Pe măsură ce se apropie, altceva îi atrage Ritei privirea. O
fulgerare de păr alb strălucitor, o lumină care a trecut într-o clipă
