pe salteaua moale a pământului, în timp ce pasărea ciocănește și frunzele uscate cad rotindu-se din cer. E mai ușor așa.
Genele Ritei sunt lipite, sigilând întunericul dinăuntru. O mână o apucă pe a ei. Încearcă să se scuture – ea e ocupată să moară acum! –
, dar e puternică precum menghina unui tâmplar. Îi simte bătăturile, pielea îngroșată de sub verighetă, micile cicatrici dure de la ciocane și cuie scăpate în mână, și aude vocea lui Robbie, a lui Robbie care nu e aici, care îi lipsește ca un membru amputat, Robbie care spune: „Să
nu dea dracu’ să renunți, Rita Murphy. E nevoie de tine”. Apoi simte ceva venind din direcția vieții și având o structură precum cea a unui copac – cercuri anuale concentrice, ținute împreună de linii radiale –
, în timp ce el o trece în goană prin umbre către o minusculă scânteie de lumină alb-albăstruie, mâna lui strângând-o pe a ei, apoi, din adâncul liniștii, aude o voce spunând:
— Rita? Rita, clipește dacă mă auzi.
19 Agenție guvernamentală de cartografiere din Marea Britanie.
306
- EVE CHASE -
53. HERA
Acum
Îmi ciocănesc agitată dinții cu unghia. Când se întoarce Sylvie de la spital cu vești? Nu suport să nu știu ce se întâmplă. Apartamentul ei pare mai mic și mai roz ca oricând, precum interiorul unei migrene.
Am implorat-o să mă ia cu ea la spital. Chiar am intrat în lift, învingându-mi frica de zdrăngănitul cu care se închide precum o celulă, doar ca să mai petrec câteva secunde cu ea. Abia putea vorbi.
Doar a spus cu voce șoptită, gâtuită: „Mai spune-mi despre surioara ta, mai spune-mi ceva”. Așa că i-am povestit cum, la douăzeci și ceva de ani de la nașterea ei, un pliant de la o organizație caritabilă a aterizat prin fanta pentru corespondență din ușa apartamentului meu din Battersea, înfățișând o serie de copii din țări slab dezvoltate născuți cu palat despicat. Cum am recunoscut fața surioarei mele în fețele lor, cum am căutat-o, dar nu i-am dat de urmă.
După ce a ieșit din clădire, Sylvie a luat-o la fugă spre metrou.
— O să-i țin companie lui Annie în timp ce așteptăm vești, am strigat după ea.
Nu sunt sigură că m-a auzit.
Încă stăteam în stradă, amețită, întrebându-mă de ce m-a întrebat Sylvie despre palatul despicat și dacă era în stare să meargă cu metroul, când a sunat Edie. Tocmai primise un apel foarte bizar de la tata, după cum a spus. Ce naiba se întâmpla? Am turuit fără să respir.
Nu, n-a luat-o razna, totul era adevărat. Declarând stare de urgență, a insistat s-o iau și pe ea la apartamentul lui Sylvie. Așa că iată-ne aici pe toate. Așteptând.
Au trecut deja douăzeci de minute. Suspectez că ne-am depășit timpul, după expresia de pe fața lui Annie, care părea să ne întrebe ce căutam acolo.
307
- CASA DE STICLĂ -
— Dar Annie e o fată grozavă! exclamă Edie într-o șoaptă
nedisimulată, câteva minute mai târziu, trecând agitată pe lângă ea în apartament. De ce nu mi-ai spus?
M-am simțit foarte prost atunci. Încă mă simt, mai mult ca oricând.
Nu pot s-o privesc pe Annie în ochi.
— Parcă suntem la Veneția, strigă Edie peste umăr.
Stă pe balcon, cu mâinile noduroase pe balustradă, bătând din picior în ritmul muzicii: un tânăr cu pălărie cântă nestingherit la chitară, jos, pe puntea bărcii lui fluviale. Un stârc singuratic privește de pe mal, una dintre cele mai urâte păsări pe care le-am văzut vreodată.
— Nu vă supărați, dar n-am idee de ce vă aflați aici și aș vrea să
plecați, o aud pe Annie spunând. Asta n-are nimic de-a face cu voi.
Mă întorc, dorindu-mi să-i pot spune totul. Dar asta este o treabă
care îi revine mamei sale. Deschid gura și o închid la loc.
Pete roșii de furie îi apar pe obraji.
— I-am distrus viața fiului tău, îți amintești?
Edie se întoarce de la balcon, implorându-mă în tăcere să spun ceea ce trebuie. Ca de obicei, habar n-am ce ar trebui să spun.
Annie își bagă mâinile în buzunarele blugilor, dând la iveală o fâșie de pântec bronzat, discret rotunjit. La vederea sa, mi se pune un nod în gât. Aș vrea să-mi pun mâna pe pielea netedă. Aș vrea să-i vorbesc. Aș vrea să spun că-mi pare rău.
— Ai dreptate, Annie. O să te lăsăm în pace, spune Edie cu căldură, intrând înapoi în cameră.
Își pune jacheta din denim.
Când vede că eu nu mă mișc, Annie se întoarce spre mine, din nou politicoasă, în ciuda situației.
— Ai o haină, Helen? întreabă ea.
