- EVE CHASE -
să-ți spun că mama ta era tânără, nouăsprezece ani, cred, și deja foarte, foarte însărcinată atunci când și-a dat seama. Mă tem că nu știa numele întreg al tatălui tău. Un marinar sau așa ceva. A născut acasă, pe ascuns, moșită de propria mamă, dacă-mi amintesc bine.
Trăiau în cealaltă parte a pădurii, o familie religioasă, strictă. Săraci lipiți. Oameni retrași. Dar Marge îi cunoștea – ea cunoștea pe toată
lumea, își făcuse o ocupație din asta – și le-a oferit o cale de ieșire. A schițat o grimasă și ceva ce putea fi o umbră de vinovăție a trecut pe chipul lui. Nu cred că a prea avut de ales mama ta. Nu cum fac fetele acum.
Gheața din paharul meu crapă. La fel, ceva din mine. Sunt lovită
de o dorință copleșitoare de a mă întoarce în timp și de a smulge copilul dintre toți oamenii aceștia – nu doar din familia de la țară în care m-am născut, dar și din familia Harrington. În momentul următor, în timp ce o înghițitură de gin îmi arde gâtlejul, îmi vine în minte că exact asta este ceea ce au făcut părinții mei. „Adevărul”
vorbește mai puțin despre acea vară însângerată, cât despre darul gesturilor mărunte, cotidiene de dragoste ale părinților mei adoptivi
– despre ceea ce s-a născut, mai degrabă decât despre ceea ce s-a pierdut. Îmi place să mă văd acum în oglindă pentru prima dată în viață.
— Sunt sigur că mama ta a sunat anonim la poliție în noaptea în care a fost împușcat Don, zice Walter, apoi tace un moment, rememorându-și evenimentele. Sigur, ea ar fi trebuit să fie plecată la data aceea. Pe un vapor.
— Un vapor?
Îmi trag respirația. Jo.
— Un vas de croazieră, confirmă Helen, întinzându-mi o batistă.
Muncea la bucătărie. Asta îmi rupe inima. Puține locuri de muncă
sunt mai oribile decât o bucătărie slinoasă și plină de zăpușeală, sub nivelul apei. Voia să vadă lumea, spune Helen, cu vocea înecată. Nu-i așa, tată?
301
- CASA DE STICLĂ -
El confirmă din cap.
— Și a ajuns în Canada în cele din urmă. Dar nu imediat, zice și se simte o notă agasată în vocea lui. Așa cum ar fi trebuit.
Canada. Nici că se putea mai departe de familia ei. Mă întreb dacă
i-a iertat vreodată, dacă acum are o familie a ei, un soț drăguț, copii adulți. Și dacă le-a spus vreodată despre mine, sau sunt micul ei secret prețios.
— Dar în vara aceea a rămas prin preajmă, te-a tot verificat. Marge nu putea să scape de ea, era îngrozită că ar fi putut să te fure înapoi.
Și s-ar fi putut să facă asta dacă n-ar fi văzut cât de bine o îngrijește Rita… te îngrijește, vreau să zic. Te purta în brațe, îți cânta, toate chestiile astea materne. Marge spunea că asta a făcut o mare diferență. A oprit-o, adaugă, ridicând din sprânceană cu un aer cunoscător, ca și cum ar fi conștient de o situație pe muchie de cuțit.
A fost cât pe ce.
Ceva alunecă în mine. Începe să se dezghețe. Mă opun. E periculos să-mi imaginez că mama mea naturală era altfel decât lipsită de suflet. O tânără speriată și manipulată. Annie, în altă epocă. Și e ciudat, debusolant să mă gândesc că mama, pe atunci doar o bonă
tânără, Big Rita a lui Helen, a fost cea care a putut, fără să fie conștientă de asta, s-o oprească pe mama mea naturală să mă ia înapoi, să întoarcă soarta, să mă ia de mână și să mă conducă spre o viață complet diferită. Nu-mi încape în minte.
— E adevărat, Sylvie. Tot timpul ne simțeam urmăriți, spune Helen. Simțeam pe cineva acolo, printre copaci, dar era atât de iute, atât de abilă, ca o creatură din pădure. De fapt, n-am văzut-o niciodată, zice și pune o mână încărcată de bijuterii pe brațul meu.
Stătea cât putea. Dar a trebuit s-o șteargă după ce a sunat la poliție, altfel ar fi fost luată și ea la întrebări. Trebuie să fi fost de-a dreptul înspăimântată.
302
- EVE CHASE -
Un sentiment nou se desface în mine, precum aripile sfârcului. Un fel de iertare. Dacă nu iertare, înțelegere. Și o tristețe atât de blândă
și clară, încât o simt ca pe o eliberare.
— Așa că vezi tu, Sylvie, spune Walter scoțându-și ochelarii și frecându-și ochii umezi, planul nebunesc al lui Marge a picat. Iar eu te-am trădat pe tine – și pe mama ta naturală. Am promis că o să-ți ofer toate avantajele și n-am făcut asta. Vina e a mea, numai a mea.
Copilăria mi se derulează rapid, imperfectă și fericită: plaje bătute de vânt; mărul noduros din grădină; tata în atelierul lui, cu un creion de tâmplar după ureche; eu și Caroline repezindu-ne în casă cu mâinile pline de flori sălbatice pentru mama, iar mama radiind și spunând: „Uau! Nu sunt eu cea mai norocoasă, cea mai răsfățată
mamă din lume?” înghit în sec. Simt un val de mândrie și îngâmfare.
— Am avut toate avantajele, Walter.
— Și o scăpare al naibii de norocoasă, aprobă Helen, dându-și pe gât băutura.
— Uite, Sylvie, dacă ai nevoie de ceva, absolut orice, o proprietate, bani… începe Walter.
— Nu vreau nimic de la tine. Mă ridic. Picioarele mele și-au revenit. Sunt ca oțelul. Nimic.
— O să mă revanșez față de Annie și copilul ei, zice Walter ducând o mână la piept. Îți dau cuvântul meu.
Mă abțin să-i zic „Să te ia toți dracii” pentru că lui Annie i-ar putea fi util tot ajutorul pe care-l poate primi, și pornesc țintă spre ușă.
