— Chiar trebuie să pleci, Sylvie? spune Helen, ca și cum aș pleca mai devreme de la o petrecere. Stai să mai bem un pahar.
— Până la urmă, iată-ne ajunși aici, spune Walter neclar, cu mirare. Terminăm așa cum am început. Cu un copil. Își unește vârfurile degetelor. În frigider e o sticlă de șampanie Krug excelentă, spune ridicând privirea spre Helen. De data asta am putea să
sărbătorim. Nu să jelim.
— Numai că nu era nevoie s-o jelim pe surioara mea, nu-i așa, tată?
303
- CASA DE STICLĂ -
Atmosfera din încăpere se schimbă brusc. Îmi îngheață mâna pe mânerul ușii.
— Nu acum, Helen, murmură Walter, cu un râs stânjenit.
— De ce nu? întreabă ea răsfrângându-și buza de jos. Ți-e rușine că o să afle Sylvie?
Camera e tot mai mică și mai încinsă. Simt că mă aflu în prezența unui secret de familie atât de întunecat încât nu vreau să-l aud.
Helen mi-l spune oricum.
— Am avut o surioară cândva, Sylvie. Tata ne-a spus că a murit la spital, la o oră după ce s-a născut, povestește, cu o voce dură și rece.
Dar nu e adevărat.
Walter privește fix, în gol. Înghite cu greu în sec, semn că știe ce urmează.
— Doar că nu era destul de bună, nu-i așa, tată? Era defectă.
Monstruoasă.
— Era copilul lui Don. Nu al meu. Cuvintele lui Walter ies frânte, ca și cum papionul i s-ar fi strâns în jurul gâtului. Mama ta n-ar fi făcut față.
— Ai mințit-o! A înnebunit efectiv de durere!
— M-am gândit că era mai bine așa. Toată lumea a gândit asta. Era vânătă. Nu respira cum trebuie. Iar fața… fața aia îngrozitoare…
Walter închide ochii și își apasă tâmplele cu degetele, încercând să
oprească imaginile.
Camera începe să freamăte. O posibilitate îngrozitoare se cristalizează. Ceva atât de tulburător, încât creierul meu zvâcnește înapoi, ca un cal speriat.
— Era un palat despicat, tată. Doar un palat despicat, sunt sigură
de asta. Dar tu ai văzut un monstru. Pentru că tu ai văzut copilul lui Don. Dacă ar fi fost fiica ta…
— Nu era. Fața lui se aprinde, schimonosită de răutate. Nu era a mea, la dracu’!
304
- EVE CHASE -
Freamătul îmi roiește în cap. Camera începe să se clatine și să se contracte violent. Mă reazem de perete.
— Ești bine, Sylvie? Ești albă ca o foaie de hârtie.
Fața lui Helen se apropie, trăsăturile i se amestecă, precum o pictură de pe care se scurg culorile.
Încerc să scot câteva cuvinte, îmi simt limba umflată. Telefonul începe să-mi sune în geantă. Împing paharul deoparte și mă uit la ecran, îngrozită. E de la spital.
305
- CASA DE STICLĂ -
52. RITA
Acum
O ciocănitoare. Un sunet ca de daltă. Un cioc lovind o scoarță. Sau un craniu. Dar Rita nu vede pasărea. Nu vede nimic. Cineva a stins stelele. E întuneric. Pe Robbie nu-l deranjează. Poate să distingă
copacii noaptea ca pe o hartă de la Ordonance Survey19 sub lumina unei lămpi de birou. Robbie știe unde anume se află pe o cărare după
cum sună vreascurile zdrobite sub talpă. Rita are nevoie de Robbie.
Bâjbâie împrejur, cu brațele întinse, ca într-un joc de-a baba-oarba, căutându-l, ca pe un gând care îi scapă. Apoi își amintește: Robbie nu e acolo. Robbie e mort. E singură. E singură de zece ani. Și chiar dacă
iese din pădurea asta, tot singură o să fie, așa că n-are rost să iasă, nu-i așa? Poate să rămână acolo. Să se dezintegreze în tihnă. Să se întindă
