— O haină? mormăi neștiind cum să fac să nu fiu dată afară. Aș
vrea să-i spun: „Lasă-mă să rămân ca să te pot cunoaște. Îmi pare 308
- EVE CHASE -
foarte rău. Am făcut o prostie”. În schimb, îi spun: Doar jacheta de pe spătarul scaunului. Jacheta Chanel.
Stupid, nefiresc. Ca și cum ar conta designerul.
Când Annie se uită la mine, nu îndrăznesc să mă gândesc pe cine vede.
— Vrei să-l chem pe Elliot? Să vină el în locul nostru? Poate o să
meargă cu tine la spital mai târziu.
Ea clatină din cap.
Îmi vine să-mi arunc nenorocita de jachetă în canal, numai ca să-i arăt că nu sunt genul acela de femeie. Pentru că, Dumnezeule, Edie are dreptate. Annie este grozavă. Frumoasă. Hotărâtă. Și mai e și nepoata lui Big Rita. Printr-o conspirație a universului – sau a internetului –, mi s-a dat șansa nesperată de a avea un al doilea act, un nou rol, o nouă familie. O a doua șansă. Și deja am spulberat-o.
Sunt incapabilă de amabilitate, dar pot să mă justific pentru asta.
Săptămânile în care Elliot a zăcut din dragoste m-au speriat îngrozitor. La fel ca mama, cu pasiunea ei pentru Don. Trebuia să-l apăr de un dezastru, așa cum m-am protejat pe mine, printr-o căsnicie pragmatică, bazată pe prietenie și dormitoare separate.
Annie n-o să se descurce, m-am gândit. E prea tânără. Prea deșteaptă
ca să se mulțumească să fie doar mamă. Nu suficient de bogată.
Statisticile sunt împotriva ei. În adâncul conștiinței mele, era prezentă adolescenta care o abandonase pe Puiul Pădurii la dispoziția lui Marge și a schemei ei demente. Prin urmare, îi spusesem lui Elliot în mod repetat că, din câte mi-a mărturisit Sylvie, Annie i-ar fi zis că nu există nici o perspectivă romantică. (Exact așa cum le-am mințit pe Annie și pe Sylvie despre întâlnirile lui Elliot.) Trebuie să-și facă datoria, i-am spus, și să-și plătească partea – mai degrabă bunicul lui și cu mine o să facem asta –, dar trebuie să-și păstreze libertatea până într-o zi în care va fi mai matur și va întâlni pe altcineva, cineva cu care să poată avea gânduri serioase. Cineva 309
- CASA DE STICLĂ -
potrivit, mai ca noi. Noi? Eu? Oare ce-a fost în mintea mea? Ca și cum am avea nevoie de încă o persoană ca mine în familie.
— Helen, jacheta ta, spune Edie cu fermitate.
Mă privește atent, cu o expresie alarmată. Nu prea diferit de felul în care vecinii noștri o priveau pe mama în timpul unuia dintre
„episoadele” ei.
— Mulțumesc.
Tweedul buclé se leagănă greu pe brațul meu. Cum o să mă justific vreodată față de Annie și Elliot? Nu mai zic să mă și ierte! Gândul de a-i mărturisi fiului meu ce am făcut mă înspăimântă.
— A fost o zi tare lungă. O duc acasă, o aud pe Edie spunându-i pe un ton conspirativ lui Annie. Așa, hai să mergem acum, Helen dragă.
— Stai. Pot doar să-i spun lui Annie…
Îmi tremură vocea.
— Nu cred că e momentul, Helen, spune Edie cu un râs scurt, stânjenit.
Mă strânge mai tare de braț, avertizându-mă să nu scot vreo perlă.
— Vreau numai… să-ți spun că o să fii o mamă minunată, Annie.
Sincer.
Fața lui Annie ia foc. E prea îngrozită sau jenată ca să spună ceva.
Cu ajutorul lui Edie, îmi pun jacheta, bâjbâind stângaci cu degetele.
Simt altfel stofa pe umeri, mai ușoară.
Annie deschide ușa de la intrare. Orașul năvălește înăuntru.
Microparticule de carburant Diesel și duhoare unsuroasă de kebap.
Dar și izul cofeinizat al vieții și speranței. Chiar în timp ce închide ușa, Annie se oprește, ridică privirea, cu ochii aceia serioși de smarald, și spune calm:
— Mulțumesc, Helen.
În mine se înfiripă un vag sentiment înălțător. E un început. Ca și cum atâtea bogății pe care viața mi le-a refuzat atâta vreme încât am și uitat că există îmi sunt acum la îndemână.
310
- EVE CHASE -
Edie se întoarce spre mine.
