cercetează peste umărul ei.
— Tată, ea e Puiul Pădurii, spune, iar vocea i se umple de entuziasm. Copilul găsit. Am găsit-o.
Dureros de încet, tatăl își pune ochelarii care-i atârnă de un lănțișor în jurul gâtului și se uită iscoditor la mine, încruntându-se, cu o expresie de curiozitate rece.
— Așa cum ți-am explicat la telefon, tată, ea este fiica adoptivă a lui Big Rita. Și… ține-te bine, mama lui Annie. O să-ți explic mai târziu cum s-a întâmplat. Adolescenți cu smartphone-uri, în principiu. Tatăl pare într-o confuzie ușor de înțeles. Își scarpină
pliurile gâtului scofâlcit. Sylvie, acesta este tatăl meu, Walter Harrington.
Mă chinui să zâmbesc. Transpir. Abia pot să respir aici. E ceva toxic, dezgustător în praful pe care l-am stârnit cu picioarele.
— Fată dragă, îți datorez scuze.
Walter are o voce șuierată.
Scuze? De ce? Pentru un moment, stau pur și simplu și mă holbez la el, uitând de bunele maniere. Inima mi-o ia razna.
— Mai bine ai sta jos. Helen mă duce către un fotoliu alăturat, ca o mătușă agitată, și mă împinge jos, pe el. Nu există o cale ușoară de a-ți povesti asta, Sylvie.
298
- EVE CHASE -
Îl privesc pe Walter cum își aranjează papionul, cu o expresie severă. Simt în cameră o scădere de presiune care-mi dă o durere de cap. Vizita asta pare că ar putea exploda în orice direcție. De ce am avut încredere în Helen? De ce mă aflu aici?
— Tata și menajera lui – o psihopată numită Marge –, ei au plănuit totul, spune Helen, cu vocea gâtuită de furie, în timp ce o venă îi pulsează sub ochi. Ca tu să fii găsită în pădure.
Până și măștile africane de lemn de pe pereți strigă: „Ce?”
— Marge te-a pus pe buturuga aceea, zice Helen scuturând din cap, ca și cum nici ei nu i-ar veni să creadă. Ea te-a lăsat acolo. Mama ta naturală n-a suportat s-o facă.
— Asta e un soi de glumă?
M-a părăsit. Numai că n-a fost mama mea? A fost Marge? Marge cu rulourile ei cu gem de smochine. Camera plutește în lumina verzuie a lămpilor.
— Mă tem că nu, răspunde Helen, iar chipul i se umbrește de regret. Noi, ceilalți, habar n-am avut în momentul acela. Absolut deloc. Te rog să crezi asta. Big Rita n-a știut niciodată, nu-i așa, tată?
Walter își ridică ochelarii, care îi lasă câte un semn de fiecare parte a nasului.
— Corect. Deși m-am temut că o să se prindă.
Sentimentele mele se fugăresc ca niște copii furioși. Nu știu cum să mă port. Ce să spun. Ce să fac. Acum nu-mi mai pasă cine a murit, cine a ucis. Trebuie să plec. Dar când încerc să-mi mișc picioarele, le simt neputincioase, ca de gelatină.
— După ce a murit Don, tata a alungat-o pe Big Rita din viața noastră. În mod brutal, zice Helen, iar gura i se strânge de mânie într-o linie subțire. A obținut un ordin judecătoresc. Ca un avocat, nu-i așa, tată? A amenințat-o, i-a zis că dacă vorbește cu presa, sau cu oricine altcineva, despre ce s-a întâmplat în vara aceea, îi distruge viața din temelii, îi târăște numele în noroi.
— Tu… tu… Simt că leșin de furie. Ticălosule!
299
- CASA DE STICLĂ -
Walter își ridică mâinile defensiv.
— În apărarea mea, eram mai nebun decât nevastă-mea pe vremea aceea. Doar că nu-mi dădeam seama atunci.
— Cere-ți doar iertare, da? spune Helen cu răceală. O dată în viața ta, tată.
Walter își înclină capul. Creștetul lui arată palid și fragil, ca oul de struț din coș.
— Regretele mele cele mai adânci, Sylvie.
Nu mă pot uita la el, la acest om închis în sine, privilegiat, care crede că e deasupra oricăror reguli și tratează un copil ca pe o păpușă.
— În mod egoist, m-am gândit că pruncul, adică tu – Doamne, ce ciudată e viața! –, ar putea să-mi salveze căsnicia. S-o salveze pe frumoasa mea Jeannie. Totul începe să pară ireal. Regizat. Am stat deoparte, chiar și după ce m-am întors din străinătate; m-am ascuns aici, în apartamentul ăsta, numai ca să-i dau șansa să creeze o legătură cu tine, copilul după care tânjea, în liniște, în pădure.
Simțindu-mă vulnerabilă, fără apărare, încerc iar să mă ridic, dar picioarele tot nu mă ascultă, așa că mă afund înapoi în fotoliu.
— Nu m-aș fi gândit niciodată la o asemenea absurditate de capul meu. Marge mi-a prezentat ideea, ca pe o șansă unică în viață, un…
un noroc neașteptat. Își freacă obrajii uscățivi cu degetele lungi, subțiri. Nu gândeam cum trebuie.
Mă prind de brațele fotoliului, cum face Caroline în avion, când trece prin turbulențe. Am nevoie de Caroline. Ar fi trebuit să-i spun că vin aici. M-ar fi oprit.
— Avem nevoie de ceva de băut.
Helen începe să clincăne pahare pe o măsuță cu rotile. Îmi pune în mână un gin tonic. Iau o sorbitură și simt că alunec din plasa de protecție pe care mi-am țesut-o în jurul meu. Încercând să mă agăț de ceva ca să mă opresc din cădere.
— Marge mi-a dat informații mai degrabă vagi în privința ta, explică bătrânul și își împinge cu degetul ochelarii pe nas. Dar pot 300
