Tăcere împietrită. Mă întreb dacă și ea vizualizează căprioara grațioasă, culcată pe o parte. Cu limba atârnându-i din gură. Dacă și ea mă urăște. Odată a găsit un pui de pasăre pe terasă, în Londra, și l-a adus în camera ei – i-a făcut un cuib într-o cutie de pantofi – și se trezea noaptea din două în două ore ca să-i dea bucățele de viermi.
Aici, la Foxcote, scoate fire de păr din periile noastre și le lasă afară, făcute ghem, pentru păsări, ca să-și facă din ele căptușeală pentru cuiburi.
— Îmi pare rău, zice în cele din urmă cu voce joasă, ca și cum ar ști fără să-i spun eu că moartea căprioarei mi-a răpit și mie ceva prețios.
Când mă întorc în camera mea, roșie ca racul de la baia fierbinte, Big Rita mă așteaptă stând jos, pe covor, cu picioarele încrucișate. În fața ei se află terariul, care strălucește.
— M-am gândit că poate vrei să ai tu grijă de el vara asta. De Dot, de Ethel și de toți ceilalți. Eu sunt atât de ocupată cu copilul!
177
- CASA DE STICLĂ -
Zâmbește ca și cum n-ar fi mare lucru, când eu știu că e cel mai mare.
Te pricepi foarte bine să îngrijești, Hera. Ar trebui să-i mulțumesc, dar nu-mi vin cuvintele. Nu-l vrei?
— E lucrul tău preferat.
— Am încredere în tine, Hera.
Nimeni nu are încredere în mine. Am vrut caseta asta de sticlă cu plante din prima clipă în care Big Rita a apărut la Londra, mirosind a mare și despachetându-și bluzele și cărțile, apoi, spre uimirea mea și a lui Teddy, acest terariu plin cu plante – care au nume! Mă
gândesc la poveștile pe care ni le spunea înainte de culcare – despre corăbii care navigau în jurul lumii și aduceau plante exotice, din junglă, în atmosfera cenușie a Londrei. Nimeni nu le mai adusese până atunci.
— Jur pe viața mea că o să am mare grijă de el.
Mă întind și o îmbrățișez. O simt caldă și de nădejde, exact opusul lui Don.
— Bine. Hai să-i găsim un loc. Vrem soare, dar nu prea mult. Nu direct. Nici prea puțin. Ești spre est aici, asta e bine. A tras noptiera între fereastră și patul meu, apoi a pus terariul pe ea. Ta-taam!
Perfect. Poți să te uiți la el înainte de culcare, Hera. Îmi plăcea asta foarte mult când eram mică. Să-l fixez cu privirea până când mi se încețoșau ochii. Și să uit de toate relele.
Seara, mă întind în pat și mă uit la el. Dar nici când simt că mi se încețoșează vederea, relele nu dispar. Dimpotrivă, văd o căprioară
alergând printre ferigi, apoi făcând un salt – o săritură, cu spatele arcuit și cu picioarele țepene speriată de un pericol nevăzut, din spatele geamului. Iar când îmi adulmec degetele, încă simt mirosul de sânge.
178
- EVE CHASE -
30. SYLVIE
— Mirosurile preferate? întreabă Kerry, punând clipboardul înapoi, la capătul patului de spital. Nu știu sigur dacă asistenta încearcă să mă amuze pentru că mă simt atât de neajutorată și pentru că a intrat și m-a auzit spunându-i mamei asta (ca la terapie, când capeți gust pentru conversația unilaterală). Flori? Parfumul ei. Sau poate al tău? Mereu miroși frumos, Sylvie, dacă nu te deranjează că
o spun.
Am râs.
— Astăzi, nu. Am avut puțină agitație în dimineața asta. Dar mulțumesc.
Îmi fac o notiță mintală să-i cumpăr lui Kerry o sticluță cu parfumul meu, un Jo Malone proaspăt și ușor. Îi plac nimicurile drăguțe pe care i le aduc ei și celorlalte asistente, ca pe niște mici mulțumiri nepotrivite.
— Sau muzică. Are Rita noastră cântece preferate? Pune-i-le. Orice sunete legate de realitate. Lucruri care îi pot declanșa o amintire.
Care să însemne ceva…
Umbra unei idei bizare prinde formă.
Dau fuga către casă pe străzile aglomerate ale orașului, urmărită
de o reflexie deconcertantă din geamurile clădirilor de birouri: o femeie care a dormit prost, a sărit din pat cu părul vâlvoi – peste patruzeci de ani, nu foarte drăguță – și cu pantaloni de trening recuperați din coșul cu rufe de spălat. Cotesc pe aleea de pe malul canalului, întrebându-mă dacă e cazul să discut ideea mea cu Steve, dacă noile reguli de co-parenting, călcând ca pe coji de ouă, o cer. Dar știu că el va spune că e o tâmpenie, că e ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac. Și ar avea într-un fel dreptate.
— Eu pun de cafea, dacă te interesează.
Îmi sare inima. Canalul vorbește.
Apare un cap într-un hublou. Barcagiul.
179
- CASA DE STICLĂ -
— Frumoasă dimineață! Nu băgasem de seamă vremea. Dar am băgat de seamă ochii lui. Unul albastru; celălalt, căprui. Chiar oferea cafea? Există și anumite avantaje când ești liber-profesionist și locuiești într-o cadă plutitoare, nu-i așa? zice și se apleacă și mai mult pe fereastra bărcii, întinzând o mână. Jake.
— Sylvie.
Strânsoarea mâinii lui este atât cât trebuie de puternică. Nu mă pot opri să nu-i privesc ochii. Strălucesc cu un soi de amuzament adorabil.
