cioplit.
169
- CASA DE STICLĂ -
— Copilul. Vreau să zic… Dumnezeule! Fața lui devine serioasă, iar ochii pe jumătate închiși, blânzi și albaștri ca niște piscine, îi distrag pe moment atenția Ritei de la cine este el și ce face. Nu e cea mai bună idee, date fiind circumstanțele, nu-i așa?
— Jeannie nu mă lasă să chem autoritățile. Nu vrea să asculte de…
Nu poate să rostească „vocea rațiunii”.
— Păi, acum sunt eu aici, spune el cu o sugestie îngrijorătoare de permanență. I se schimbă starea, îngrijorarea îi dispare de pe față, înlocuită de altceva, de o duritate care o face pe Rita să se tragă
instinctiv într-o parte. Femeia asta o să facă bine să asculte de mine.
— Copilul nu e problema ta, Jeannie, spune Don, turnând cu gesturi demonstrative ceaiul în ceașca albă de porțelan, ciobită.
Walter probabil că n-a pus mâna pe un ceainic în viața lui, se gândește Rita, darămite să-i toarne în ceașcă lui Jeannie, și se întreabă
dacă nu cumva de aceea o face Don, pentru a încerca să se insinueze și mai adânc în afecțiunea lui Jeannie.
— Nu este o problemă, Don. E un dar, spune Jeannie și zâmbește în jos spre copilul care doarme în coșul de răchită, așezat pe podeaua bucătăriei. Nu-i așa, puișor mic?
Don se lasă pe spate în scaun.
— Dumnezeule, ești o femeie nebună, spune, cu un asemenea amestec de mulțumire și afecțiune încât o face pe Rita să lase ochii în jos – și să observe picioarele lor desculțe frecându-se intens pe sub masă, ca niște vidre care se împerechează.
După aceea, când s-au dus sus pentru „un pui de somn” – de genul celui care face să se scuture praf din tavanul de ipsos –, iar Rita era cu mâinile până la coate în vasele murdare, Hera a dat năvală, tunând și fulgerând:
— Cine se crede el?
Teddy, așezat la masă și lingând ultimele urme de tartă, spune: 170
- EVE CHASE -
— Don e un mare vânător. A ucis șapte lei. O să mă învețe să
împușc iepuri.
— E doar un idiot, îi trântește Hera. O să râdă iepurii de el.
— Teddy, dă-mi farfuria aia. Mulțumesc. Și nu mai vorbi prostii.
Acum du-te și joacă-te puțin în curte. Fii băiat cuminte.
Bagă farfuria în apa cu spumă, dorindu-și să fi avut niște mănuși de cauciuc. Mâinile îi par cu zece ani mai bătrâne decât restul corpului.
Hera se sprijină de scurgător.
— Fă-l să plece, imploră ea. Așa cum bănuia Rita, noua drăguța de Hera era delicată precum coaja unui ou de măcăleandru. Și a crăpat.
Te rog, Big Rita.
Freacă vasele cu furie. Se gândește de câte ori, la Londra, a vrut să-i spună lui Jeannie să aibă grijă. Să-i spună că Don o atingea, chipurile accidental, de câte ori trecea pe lângă ea și, odată, spre oroarea ei, a numit-o „Picioare lungi”. Dar n-a îndrăznit niciodată. S-a simțit cumva complice, vinovată, chiar dacă nu-și dădea seama ce făcuse ea ca să-l încurajeze. Și ar fi fost necugetat pentru o bonă să se plângă
de asemenea mărunțișuri. Toată lumea știa că așa se întâmplă mereu, iar bonele tinere și drăguțe erau destul de istețe să pună un scaun cu speteaza înțepenită sub mânerul ușii, când se duceau la culcare.
Trebuia doar să-ți păstrezi judecata limpede și să ții capul plecat.
Acum își dorește să fi vorbit.
— O să încerc.
E complicat s-o prinzi pe Jeannie singură. Pe măsură ce după-amiaza de leneveală înaintează, Jeannie și Don rămân împreună.
Felul în care îl privește Jeannie pe Don, cu atâta lăcomie, e aproape masculin.
La Londra n-ar fi putut niciodată să fie atât de liberi.
Nici n-ar fi îndrăznit. Nu în fața copiilor. Dar aici, în pădure, inhibițiile par să fi alunecat la podea, ca o rochie de mătase. E
fascinant, șocant, și nu-și poate desprinde privirea. Ei n-o observă.
171
- CASA DE STICLĂ -
Nu e percepută niciodată ca fiind diferită de o piesă de mobilier, un dulap mare de bucătărie, probabil, care alunecă de colo-colo pe roți silențioase.
