— Păi, la revedere.
Îl privește cum urcă în camionetă, dorindu-și să-l cheme înapoi și să-i ceară ajutor. Copilul, simțind cum inima Ritei o ia la trap, se agită
și începe să plângă.
159
- CASA DE STICLĂ -
27. HERA
Buturuga are un contur ciudat. Mă tot întorc la arătarea aceea ghemuită, din lemn, cu degetele ei de rădăcini bulbucate, retrăind momentul în care Puiul Pădurii zăcea frumos acolo, ca o budincă pe o farfurie, iar eu am zărit-o. E un loc potrivit în care să stai singur, nederanjată de ceilalți, destul de departe de casă încât să nu fii văzut, cu o vedere bună asupra umbrei tremurătoare a pădurii. Dacă stai foarte liniștit, cum stau eu acum, poți să vezi cerbi, iezi și pe mamele lor vigilente. Mișcare! O formă roșcovană tresare. Un cerb? Îmi umbresc ochii cu palma. Dar copacii taie orice imagine, iar secțiunile lipsă le poți revela doar mișcându-te dintr-o parte într-alta, ceea ce îți dă de gol prezența. Orice o fi fost acolo dispare.
Aștept puțin – nu se întoarce –, apoi încep să-mi legăn picioarele, frecându-mi tălpile goale de pământul zgrunțuros. Astăzi îmi plac picioarele mele. Nu mai arată ca niște jamboane de grăsană. Sunt bronzate, sau puțin murdare – e destul de greu să faci diferența.
Tălpile mi se întăresc tot călcând direct pe ele, se adaptează la mersul desculț. Asta mă face să mă simt liberă. În curând, șuvițele mele inegale o să-mi ajungă destul de lungi cât să le dau după urechi și n-o să mă mai gândesc cum țipă mama „O, Doamne, ce ți-ai făcut la păr?” de fiecare dată când mă uit în oglindă. A ieșit soarele și bate printre crengi. Iar lumina e chiar frumoasă, blândă, de culoarea chihlimbarului. Ca și cum aș privi lumea printr-un săpun cu glicerină.
Zâmbesc. E ca și cum copilul a schimbat totul. Luminează conacul Foxcote până în cele mai întunecate colțuri și umple casa de sunetele și mirosurile sale ciudate: biberoane și tetine de cauciuc pe scurgătorul de la chiuvetă; o zornăitoare de argint pe canapea; hăinuțe de bebeluș la uscat pe grătarul șemineului, ca niște mici fantome vesele. A avut un efect magic asupra mamei, care e atât de diferită față de acum o săptămână: nu mai e somnoroasă și închisă în 160
- EVE CHASE -
sine, ca o cameră friguroasă de la subsol. Nu și-a mai pus deloc ochelarii de soare. Sunt mândră: în fond, eu am găsit copilul. Sunt sigură că bebelușul știe asta. Aseară mi-a zâmbit. Rita a spus că e doar o impresie, dar nu era.
Copilul e în centrul gândurilor mele și le strunește dacă o iau într-o direcție greșită. De exemplu, uit mereu să fur mâncare. Elasticul de la chiloți nu mă mai strânge și nu-mi mai lasă urme roșii. Azi-dimineață, pur și simplu îmi chiorăia stomacul. Dintr-odată, pare posibil să nu mai fim captivi în noi înșine. Sau blocați în familiile în care ne-am născut, ca plantele din terariul lui Big Rita, înghesuite sub sticlă. Familiile se pot alcătui și fără legături de sânge. Lucrurile bune chiar se pot întâmpla. Poți să mergi prin pădure și să dai peste un copilaș superb, de exemplu.
— Te cheamă Big Rita! strigă Teddy dintre copaci. E numai în chiloți și arată încins, și agitat, și rumenit de soare ca un biscuit abia scos de la copt. În casă. Vino!
Sar de pe buturugă și alerg înapoi în grădină, unde o găsesc pe Big Rita schimbând fetița pe pajiște, în timp ce aceasta gângurește și face fețe caraghioase. Se oprește când ne vede, cu privirea rătăcită, ca și cum ar fi uitat de sine pentru un moment. Spune că mama e sus și se odihnește, iar noi ar trebui să dispărem de pe capul ei. Ce-am zice de un picnic?
Big Rita e cea care ar avea nevoie de odihnă. Are cearcăne și freacă
întruna blaturile din bucătărie și le curăță cu burete și detergent:
„Pentru bebeluși, lucrurile trebuie să scârțâie de curățenie”. Dar pare că se chinuiește să curețe ceva ce noi, ceilalți, nu vedem.
După ce ne-a ordonat mie și lui Teddy să ne încălțăm, o luăm din loc. Ea cară copilul în brațe. „Ca pe un sac de cartofi”, spune ea, dar nu lasă pe altcineva s-o poarte pe fetiță. Misiunea mea e să duc coșul de nuiele pentru picnic și să-l țin din scurt pe Teddy, care se tot abate din drum încercând să se cațăre în copaci. Pe măsură ce înaintăm în pădure, lumina onctuoasă se împuținează.
161
- CASA DE STICLĂ -
Teddy se oprește să adune bețe pentru că Robbie o să-l învețe să le cioplească – de fapt, un pretext ca s-o viziteze pe Big Rita. Mama a fost încântată. „Ce idee bună! N-ai vrea să ajungi ca tatăl tău, care se chinuiește să-și taie friptura!”
Comentariul ei a readus totul în actualitate, dezastruoasele prânzuri de duminică în familie, tata cocoșat deasupra pulpei fade de miel, sfâșiind carnea cu dinții încleștați, feroce, ca și cum ar fi fost Don Armstrong, nu o simplă friptură de miel.
Ne alegem locul pe malul râului, unde mierlele și ciocârliile se adăpostesc de căldura după-amiezii și cântă pe cele mai de sus ramuri. Big Rita întinde pe jos o pătură veche, găurită. Eu aranjez prăjitura pe farfurie și îmi ling gemul de pe degete. Teddy se dezbracă și sare în apă făcându-ne să râdem. E bronzat pe conturul chiloților, dar are fundul de un alb-albăstrui strălucitor. Apa îi vine până la coapse, dar e limpede precum cristalul, șiroind pe lângă el, și peștișori mici se strecoară cu mișcări sinuoase printre genunchii lui.
Mă schimb în costumul de baie, sub un prosop, așa cum fac la școală, în vestiar, ca să nu-mi vadă nimeni sfârcurile ca niște nasuri de șoareci și burta care tremură. Pășesc în râu și icnesc la contactul cu răceala lui tăioasă, apoi mă ascund în apă.
Big Rita își ridică fusta de bumbac și intră ezitând în râu. Foarte încet, bagă fetița cu un picior în apă, apoi o scoate. Ne ținem respirația și așteptăm să înceapă să plângă. Dar nu plânge. Fața ei scumpă de maimuțică devine atentă și serioasă, ca și cum s-ar concentra la chestia asta ciudată, apa. Îi băgăm iar și iar piciorul și începe să gângurească de plăcere. Râdem. Soarele bate pe spinările noastre și ne coace. Teddy se scufundă și iese euforic, cu părul lipit de cap. Uit cum arăt în costumul de baie și savurez, pur și simplu, învăluirea apei. Și mi se pare că strălucirea soarelui, nuferii galbeni înșiruiți de-a lungul malului, libelulele albastre, prăjitura care ne așteaptă în coș, toate acestea vor dura la nesfârșit. Sau că deja îmi amintesc totul de la distanță.
162
- EVE CHASE -
După picnic, Big Rita șterge copilul cu un prosop de bucătărie, îi schimbă scutecul și îi dă cu pudră Johnson’s Baby. Ne anunță că e timpul să mergem.
— Prea multe gângănii. Locul ăsta dă mâncărimi tot mai puternice pe măsură ce se face târziu, spune în timp ce încheie capsele la salopeta bebelușului.
Eu și Teddy protestăm: nu ne-am mai distrat atât de bine de secole.
Dar Big Rita nu ne ascultă pe noi, ci numai pe bebeluș, care se uită la ea cu ochi imenși și scoate niște sunete de parcă ar încerca să
vorbească. Așa că profităm de momentul de neatenție și sărim iar în apă țipând, iar apa ne împroașcă în față.
— Pentru numele lui Dumnezeu! geme Rita chinuindu-se să nu râdă.
Pune copilul pe pătură, lângă coșul de picnic. Fetița se întinde și scarpină nuielele cu unghiuțele ei ascuțite.
Eu și Teddy începem să înotăm în direcția curentului, destul de repede, fără efort. Curând suntem destul de departe de Big Rita.
Fundul râului coboară cu o treaptă și ne scufundăm în apă mai rece.
Teddy începe să înoate câinește. O aud pe Big Rita strigând ceva, dar nu înțeleg ce spune, cu apa care-mi intră în nas și în urechi. Simt gust de nămol în fundul gâtului.
Chicotesc încă atunci când Teddy se scufundă. Îmi zic: „Uau, fratele meu chiar poate să-și țină respirația”, când se produce o plesnitură puternică, o explozie de apă. Și Big Rita e în râu, și văd numai brațe, și picioare, și roata fustei plutind.
Îl ridică pe Teddy, gâfâind, pe mal și îl întreabă întruna dacă e bine. Teddy confirmă din cap și tușește. Cățărându-se afară din râu, în sus, pe malul noroios, Big Rita se ghemuiește lângă el, udă leoarcă, și pe sub bluză i se vede sutienul gros.
