Se încruntă.
150
- EVE CHASE -
— Ăăă… Cum altfel ar trebui să cunoști pe cineva?
— La o petrecere? Într-un tren?
„Pe o barcă. Pe o barcă de pe canal.” Care-i problema mea? Mi-am părăsit soțul. Fiica mea adolescentă e însărcinată. Mama mea plutește într-un spațiu inert de coșmar, între viață și moarte. Eu n-am mai lucrat nimic de când hăul. Nici măcar nu mi-am pilit unghiile. Și nu mi-am vopsit rădăcinile. Și am gânduri tulburătoare despre un tip cu zece ani mai tânăr decât mine. Tragic.
— Într-un tren?
O apucă râsul.
— Bine, sunt un dinozaur, zic, ridicând mâinile în semn de predare. Îi ascult râsul și îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit confidențele astea. Ce s-a întâmplat când te-ai întâlnit cu el în realitate? Ți-a plăcut imediat?
Confirmă din cap.
— A fost acea atracție, acel ceva. Vocea ei e plină de tandrețe. Am simțit că… că așa trebuia să fie.
Acel sentiment. L-am avut și eu odată. Dar cu o viață în urmă. În weekendul în care l-am întâlnit pe Steve am stat și am vorbit toată
noaptea la un festival, în ploaie. Îmi amintesc lumina slabă din cortul portocaliu în care se prelingea apa și care mirosea a bere vărsată pe jos și a saci de dormit. Stând unul lângă altul pe pământul umed. Cu gâze roind în jurul nostru. Am adormit dimineață, ținându-ne de mână. Ne-am trezit când soarele era sus, mare și aurit de promisiuni.
Eram atât de tineri! Eram alți oameni.
— Știu că sună naiv.
Zâmbesc.
— Sună ca și cum te-ai îndrăgostit.
Annie nu neagă. Dar culege o pojghiță din lichenii de pe bancă, timidă, de parcă aș fi prins-o cu garda jos. Valurile se sparg sub noi.
Mareea se întoarce.
— Buni l-a întâlnit, nu?
151
- CASA DE STICLĂ -
Annie își întinde picioarele lungi, lucioase și bronzate, de culoarea alunelor prăjite, după o vară de surfing în care nu s-a dat cu atâta cremă de protecție solară cât aș fi vrut eu.
— De câteva ori.
— Știa unde lucrează? întreb curioasă, cu precauție.
Mama ar fi fost îngrozită de ghiuleaua catastrofală a trecutului aflată în orice fel de coliziune cu iubita ei nepoată, știu sigur asta.
Annie confirmă din cap. Își mușcă buza de jos.
— I-am spus asta în excursie. Un nor acoperă soarele, colorând marea din turcoaz într-un bleumarin infinit. Chiar înainte de a cădea, șoptește, marcată încă de oroare.
— Of, Annie! O iau de mână amintindu-mi ce ne-a spus mie și lui Caroline. „Buni a căzut din cauza mea.” Asta nu înseamnă că a căzut din vina ta.
— Nici nu știu de ce i-am spus. Annie începe să plângă. Lacrimile îi lipesc părul pe față. Îi dau blând deoparte o șuviță dorindu-mi să-i iau și greutatea de pe umeri, și locul pe cărarea de pe stâncă în ziua aceea. Ce stupid! șoptește scuturând din cap. Mi-a scăpat, pur și simplu, și asta a declanșat-o de parcă aș fi conectat-o la rețeaua electrică națională sau așa ceva. Închide strâns ochii și amintirea îi contractă fulgerător mușchii feței. Apoi a… pășit în spate. Și s-a dus.
O jumătate de oră mai târziu, Annie coboară cu bagajul atârnat pe un umăr și cu vechiul meu carusel de lemn din copilărie legănându-i-se atârnat de un deget.
— Pot să iau ăsta? Pentru copilul meu.
„Copilul meu.” Am un sentiment copleșitor de pierdere și neputință. Trebuie să-mi amintesc cum, pe măsură ce Annie creștea, fiecare stadiu părea definitiv și insolvabil. Mă simțeam de parcă
aveam să rămân mereu legată de un căruț pe care nu-mi dădeam seama cum să-l pliez, de orele de somn și orele de masă, de spaima de meningită, de vaccinuri, de înecatul cu boabe de struguri, și că n-152
- EVE CHASE -
aveam să mai dorm niciodată cum trebuie. Pe urmă însă, o nouă
Annie ieșea la iveală: copil mic, preșcolar, preadolescentă… Am iubit-o pe fiecare cu atâta pasiune, jeleam și mă minunam când se preschimba din nou, niciodată încheiată vechea etapă, niciodată gata pentru cea nouă. Asta este și ea o etapă, îmi zic. Un punct de transformare. Trebuie să-mi țin firea.
— Sigur, Annie, ia-l.
Zâmbește.
— O să se potrivească bine cu terariul, cred. Caruselul începe să se învârtească și să se răsucească. Bebelușilor le place să stea cu ochii pe chestii de-astea, nu-i așa?
