Avansez cu grijă, ca să nu par prea avidă de informații.
148
- EVE CHASE -
— Da, îți spuneam… începe ea ezitant.
O împung cu umărul.
— Păi, atunci, dă-i drumul!
— La începutul verii, buni a lăsat să-i scape numele companiei Harrington, spune ea, apoi ridică o sprânceană și face o pauză
dramatică. Harrington Glass.
— Interesant. N-am știut asta.
Pentru că nu vedeam ce legătură ar putea avea cu Elliot, m-am întrebat dacă nu se îndepărtează de la subiect.
— Adevărul e că nu m-aș fi gândit prea mult la asta dacă n-ar fi făcut o față atât de ciudată, mamă, continuă, răsucindu-și pe deget o șuviță de păr. Ca și cum ar fi spus ceva ce n-a intenționat să spună. E
senzația aceea pe care o ai când te atingi de ceva în apă și nu știi ce-i.
Înțelegi ce zic?
Copilăria mea a fost condimentată cu asemenea momente tensionate fugare: o anumită inflexiune în vocea mamei când o întrebam despre munca ei ca bonă, o schimbare bruscă a subiectului.
Sau o neașteptată reacție nervoasă, disproporționată cu realitatea. Ca atunci când am ars perdelele din camera mea fumând pe ascuns, iar ea a urlat, chiar a urlat – rareori ridica vocea –, și m-a acuzat că
aproape am dat foc la casă.
— Mda, știu ce vrei să zici, Annie.
— Deci, evident, am căutat compania pe Google. A ridicat fața spre soare și mi-a aruncat o privire piezișă printre genele lungi. Încă
funcționează, mamă.
— Da?
Îmi umbresc ochii cu palma și cercetez marea în căutare de foci sau delfini, acele umbre inocente alunecând pe sub suprafața apei, cam ca în conversația aceasta.
— Și acolo am văzut pentru prima dată profilul lui Elliot. Pe site-ul companiei Harrington Glass.
— Ce?
149
- CASA DE STICLĂ -
Mă întorc spre ea gata să râd, dar îmi dau seama imediat că nu glumește. Deci de-asta a fost așa de misterioasă în privința felului în care l-a cunoscut și n-a vrut să-mi spună nimic despre el. Nu e căsătorit. Nu e recidivist. Ar trebui să fiu ușurată. Nu sunt.
— Se remarca într-un fel. Se înviorează când vorbește despre el. Îi strălucesc ochii. Nu arăta ca ceilalți din conducere, țepeni în costume.
Pe lista personalului scrie că e „ambasador digital al brandului” sau așa ceva, și avea link la o pagină de Twitter care m-a făcut să râd.
Apoi, ei bine, m-am dus în direcția asta. Nu te uita așa la mine, mamă! Era doar un fel de a-mi distrage atenția de la ceea ce se întâmpla cu tine. Un val se sparge de stânca de dedesubt: vina mea cu efecte sonore. Bine. Și cu tata, adaugă, ca o drăguță ce e, după o clipă de gândire.
— Și ce-ai găsit? am întrebat, simțind că mi se usucă gura. În direcția asta.
— Trafic pe dark web cu opiacee…
— Dumnezeule!
Zâmbește cu afecțiune și îmi dau seama că mă provoacă.
— Bate plajele din Devon, mamă. Uite, zice și îmi arată la distanță
un petic de nisip auriu. S-a dovedit că stă acolo cu un prieten în weekenduri. Fac surfing. I-am dat like la niște fotografii și am început, știi tu, să vorbim. Nu, nu știu. Annie face ca totul să sune simplu.
Tace un moment. Se îmbujorează. Mai e ceva, cred. O, drace! Lucra la Harrington Glass de câteva săptămâni pentru că mama lui are o
„conexiune” în companie, îmi explică, schițând ghilimele în aer. Ceva relații. Nu e mare lucru, nu-i așa? insistă, căutând confirmare. Adică
acum nu mai lucrează acolo.
— Nu e mare lucru. Una dintre acele surprize neplăcute aruncate în cale de lumea digitală ce conectează oameni ale căror drumuri n-ar trebui să se intersecteze niciodată. Dar… Annie, mă îngrijorează
că era un străin oarecare de pe internet.
