Mica pădure de sub sticlă, lăsată la spital pentru mama. În vârtejul ultimelor zile uitasem de terariu.
— A, da, așa e, spun absentă, distrasă de un gând ce abia mi se înfiripa în minte.
— Mamă… zice, în timp ce se joacă cu cheile mașinii. Nu i-am spus niciodată lui Elliot că buni a lucrat la familia Harrington.
— Nu i-ai spus?
Nu-mi pot ascunde surpriza. Felul în care vorbește Annie despre Elliot – și expresia ochilor săi din acele momente sugerează că
uniunea lor a fost și o întâlnire a minților, nu doar a trupurilor.
— Sau că l-am văzut prima dată pe site-ul companiei.
— Dar credeam că ați devenit apropiați.
— Am devenit. Adică a fost perfect. Asta a fost problema. N-am vrut să stric totul. Ar fi părut, nu știu, un fel de hărțuire. Era complicat. Și încă este, spune ea, crispată. Te rog să nu spui nici tu nimic. Nici lui, nici lui Helen, nimănui. Promiți? Te rog!
Ezit, gândindu-mă la fotografia familiei Harrington în fața frumoasei lor case de stuc. Gândindu-mă că există o legătură între ei, oricât de iluzorie și delicată, iar situația lui Annie e ca un junghi în creier.
— Nu, dacă tu nu vrei, sigur că nu, Annie. Dar…
153
- CASA DE STICLĂ -
— El nu vrea să nasc copilul ăsta, mă întrerupe, legănând caruselul agățat de deget. Mama lui crede că sunt o vânătoare de avere. De ce să înrăutățim lucrurile?
— Ieri a venit tocmai de la Londra, observ eu. Pun pariu că a și sunat. Annie își strânge buzele, ceea ce înseamnă că așa este, și probabil că nu i-a răspuns. Părea sincer îngrijorat pentru tine.
— Nu. Mama lui monstruoasă l-a trimis ca să mă facă să mă
răzgândesc, asta e tot. Suflă în carusel, o dată, de două ori, tot mai tare, până începe să se învârtească. Sunt pe cont propriu în treaba asta, adaugă cu vehemență.
O pădure din umbre aleargă pe perete. Pe măsură ce copăceii își încetinesc mișcarea și se opresc, simt că și în mine se oprește ceva, o înțelegere care mă iluminează. Corpul lui Annie nu-mi aparține: nu am mai multe șanse să-i schimb cursul interior decât aș avea să
schimb traiectoria unui satelit care orbitează în jurul Lunii. Și dacă n-ar fi fost incapacitatea mea de a-mi înfrunta trecutul, ea n-ar fi simțit niciodată nevoia să facă cercetări asupra lui. Eu sunt responsabilă.
Mă aplec și suflu spre carusel, așa încât se mai învârtește o dată pe degetul ei.
— Nu ești pe cont propriu, Annie. Ne descurcăm noi, OK? Tu și cu mine.
154
- EVE CHASE -
26. RITA
Rita se uită la încurcătura de fire, ațe și copăcei de lemn, fiecare dintre ei înalt de o palmă, dar subțire și plat ca unghia, și tot atât de neted. Sunt atașați de un cârlig de alamă pe care, instinctiv, îl ia și îl ridică, așa încât firele atârnă în jos dintr-un inel central, ca una dintre acele meduze pe care le aduce apa pe plajă, aproape de casă. Câinele Collie simpatic și zdrențăros al lui Robbie stă în spatele lui și se uită
de la unul la altul, ca și cum ar urmări o conversație tăcută. Ritei îi sare inima din piept. O fi trăncănit Marge? O fi trădat planul de a ține copilul ascuns la Foxcote până la sfârșitul lui august? Frica se împletește cu mirosul de creioane proaspăt ascuțite.
— L-am făcut azi-noapte. Zâmbetul ochilor lui o pătrunde în suflet. Și-l imaginează tăind și șlefuind, stând cu picioarele depărtate și aplecat deasupra bancului de lucru, un alchimist care scoate ceva extraordinar și delicat dintr-un ciot de lemn în care se ascundea.
Pentru copil.
— Copil? se răstește ea.
— Copilul pe care-l aud de dincolo de gardul grădinii, zice el și face semn din cap spre gulerul ei. Copilul care ți-a lăsat o pată de lapte pe bluză.
O, nu! Freacă disperată crusta rotundă de lapte, formată acolo unde își pune gura Puiul Pădurii. Se întreabă dacă Robbie e cel pe care l-a simțit primprejur zilele trecute, dacă asta explică senzația de care nu poate scăpa, că ar fi urmărită. Uneori, când merge prin pădure, aude ceva, se uită în jur și nu e nimeni, dar rămâne speriată.
În urmă cu două seri, când se plimba prin cameră cu copilul în brațe, bătându-l pe spate, poate să jure că a văzut ceva la fereastră. Dar când a fugit și s-a uitat, n-a văzut pe nimeni. Doar o rază de lumină de la lună. A început să se simtă puțin caraghioasă atunci, cu capul tulbure de nesomn.
155
- CASA DE STICLĂ -
— O clipă. Lasă caruselul să se prăbușească la loc în hârtia lui și închide ușa, așa încât rămân singuri pe terasă, stânjeniți de amintirea sărutului fugar de acum câteva zile și totuși atât de îndepărtat. O
prietenă a lui Jeannie a dat de necaz. O ajutăm. E strict secret, explică
ea, iar Robbie aprobă din cap și doar privirea ușor tăioasă a ochilor lui căprui o face să se întrebe dacă o crede. Nu trebuie să spui nimănui. Ar ieși un scandal de toată frumusețea. Sunt prea multe în joc.
Cel puțin, asta e adevărat. Dumnezeu știe ce-ar fi în stare să facă
Walter.
A sunat ieri și a pus întrebări ca la interogatoriu: „A mâncat Jeannie cum trebuie, ca să mai pună carne pe ea? Cât?” „Dimineața are ochii umflați de plâns?” Și cea mai rea dintre toate: „A pomenit soția mea de mine?”
