— Aoleu! Ce m-ai speriat! zice ea, și pare mult mai zdruncinată
decât Teddy. Să nu mai faci așa ceva.
163
- CASA DE STICLĂ -
Mă simt prost pentru că nu mi-am dat seama că Teddy e în pericol.
Arunc o privire spre Puiul Pădurii. Ceva arată diferit. La început, nu-mi dau seama ce anume. Apoi observ că nu mai e pe aceeași parte a păturii și nu mai zgârie coșul de nuiele, ci e la marginea opusă, pe burtă, scormonind cu degețelele prin iarbă.
— Bebelușul s-a mutat. Big Rita se întoarce încet și clipește, ca și cum s-ar putea să i se pară. Apoi se duce panicată spre fetiță. Îl iau pe Teddy în cârcă și mă alătur Ritei, călcând ezitant sub greutatea lui.
Se târăște deja. Știam eu că e super-deșteaptă.
Big Rita se încruntă și bombăne că bebelușul e prea mic ca să se târască. Se uită iscoditor în jur, printre copaci. Dar e imposibil de văzut ceva pentru că soarele strălucitor transformă umbra desișului în beznă.
— Presupun că s-ar fi putut răsturna și… începe ea scuturând din cap și uitându-se fix la coș, apoi la marginea zdrențuită a păturii, ca și cum ar fi piese dintr-un puzzle pe care nu-l poate rezolva. N-ar fi trebuit s-o las singură, nici măcar o secundă. Apoi Big Rita face un lucru pe care nu-l face niciodată, cel puțin nu în fața noastră: sărută
căpșorul fetiței. Haideți să mergem.
Pășim în liniște. Începe să mă doară spatele sub povara lui Teddy, care uită să se mai țină, pe jumătate adormit, cu bărbia sprijinită de umărul meu. Mă bucur când văd printre copaci grămada de bușteni, ca un monument străvechi. Zidul grădinii. Mă uit spre fereastra de la camera mamei, nerăbdătoare să-i povestesc despre după-amiaza noastră. Trebuie să fie tare obosită.
Ocolim spre ușa din față a casei, vorbind despre ceea ce i-ar plăcea mamei să mănânce la cină. Unu: eglefin de la Marge și plăcintă cu ou.
Salată aisberg. Doi: salată cu șuncă. Big Rita spune că avem cu toții nevoie de o săpuneală ca lumea în baie înainte de a ne apropia de bucătărie. Și totul pare din nou în ordine, și frumos, și luminos, până
să dăm colțul pe lângă poarta din față. Ne oprim toți – și timpul se oprește-n loc –, uitându-ne fix, nevenindu-ne să credem.
164
- EVE CHASE -
O mașină sport argintie stă parcată pe alee, într-un unghi ciudat, după un viraj la o viteză destul de mare, după cum arată urmele adânci lăsate în pietriș – precum și în după-amiaza noastră de aur.
165
- CASA DE STICLĂ -
28. RITA
— Nu trebuie să tragi niciodată fără să știi unde va ajunge glonțul, spune Rita repetând cuvintele lui Robbie.
Încă se gândește la momentul când a zărit mașina lui Don pe alee, ieri, cu sclipirile ei îndrăznețe amintindu-i de căutătorul de senzații tari care conduce așa cum trăiește. Care probabil că tot în același fel trage cu arma.
— Pe bune, John Wayne?
Don încarcă arma și trage din nou, iar detunătura ricoșează din pădure și ecoul îi izbește timpanele. Un copac din depărtare își scutură frunzele. Se întoarce și rânjește ca o fiară la ea, dezvelindu-și țesutul intim al gingiilor.
— Glonțul ar putea să se tot ducă. Ca să tragi în siguranță, ar trebui să-i cunoști traiectoria, explică Rita, neputând să nu-și amintească
învățăturile lui Robbie. Și tu n-o cunoști.
— Înțeleg.
Don ridică din sprânceană într-un fel care reușește să fie în același timp beligerant și lasciv.
Rita își întoarce privirea și se apleacă spre Teddy, pe care zgomotul pare să-l distreze la culme.
— Înăuntru, îi șoptește. Acum.
Lui Teddy îi piere pe dată zâmbetul.
— Dar Don mi-a promis că mă învață să trag.
— N-o mai spun o dată, Teddy.
— Dar…
Don îi face cu ochiul.
— Altă dată, puștiule.
Rita îl urmărește cu privirea pe Teddy în timp ce tropăie spre conac, protestând față de nedreptatea ce i s-a făcut și dându-se în spectacol cu șuturi în crenguțele de pe jos ca să-l impresioneze pe Don. Lasă poarta grădinii să se trântească în urma lui. Zbang! Va 166
- EVE CHASE -
trebui s-o ungă, sau să-i facă ceva, ce s-o fi făcând la porțile astea.
