Ea a raportat că da, Jeannie vorbește deseori despre el – minciună
gogonată iar starea ei de spirit s-a îmbunătățit mult. Adevărat. Când a întrebat-o dacă au fost vizitatori care s-o distragă – din tonul vocii și-a dat seama că se referea la Don Armstrong – și i-a spus că nu, i-a simțit ușurarea prin telefon. „Ți-am zis că la Foxcote o să-și revină, nu-i așa, Rita?”, a spus Walter puternic însuflețit. „O întrerupere a…”
Apoi o pauză în care Rita l-a simțit insinuându-se pe Don. „… rutinei ei. Abia aștept să vă revăd pe toți.”
Sora lui, Edie, a sunat și ea. N-a mers la fel de bine. Rita n-a apucat să acopere la timp receptorul cu puloverul, iar copilul a început să
scâncească în fundal. „Aveți animale în casă sau ceva?”, a spus Edie cu un râs discret, urmat de o pauză. „Rahat, Rita, sper că n-ai intrat în vreo belea.” Se aud mașini claxonând isteric în jur. Sunetul o umple pe Rita de o nostalgie nervoasă și de teama că n-o să mai ajungă niciodată în oraș. Simte că s-a căscat o prăpastie de netrecut între lumea aceea și Foxcote. „Rita? Mai ești la telefon? Ai nevoie de ajutorul meu, draga mea?” Așa că a trebuit s-o mintă și pe Edie. Ura să facă asta. Întotdeauna îi plăcuse de Edie, cu amabilitatea ei 156
- EVE CHASE -
specifică, directă și relaxată. După ce Edie a închis, Rita a rămas pe loc, ascultând ciripitul păsărelelor și simțindu-se cât se poate de singură.
— N-o să spun nimănui nimic, Rita. Îl crede. Nu și-l poate imagina pe Robbie bârfind. Un moment de tăcere apăsătoare. N-aș judeca pe nimeni dacă… reia, apoi se oprește. Vreau să spun, dacă pot să fiu de folos cu ceva, Rita…
— Copilul nu este al meu! zice ea și își înăbușă cu palma un oftat.
Asta crezi? Asta! Îmi dau seama după felul în care mă privești.
— N-am știut ce să cred. Îmi pare rău.
Rita pufnește în râs la o asemenea ironie amară, la ideea că Puiul Pădurii ar putea fi copilul ei. Dar e și impresionată de bunătatea lui.
Ține pachetul în mână. Totul e atât de derutant. L-a urât pentru că s-a repezit așa la ea după ce au fost la dans și l-a considerat o brută, s-o înhațe așa, cu mâinile ca o menghină pe șoldurile ei. Dar nu e o brută. De fapt, oamenii nu par să fie niciodată așa cum crede ea. Se întreabă dacă ea face excepție, sau o să se surprindă și ea pe sine.
Mulțumesc pentru ăsta, spune simțindu-se ciudat de umilită. E
frumos.
El se uită timid într-o parte, dar nu-și poate reține zâmbetul, care i se lățește pe toată fața.
— Big Rita, Puiul Pădurii are nevoie de tine, strigă Hera din casă, apoi ușa se deschide și fata apare cu copilul agitându-se în brațele ei.
Ah!
— Hera, e în regulă. Robbie știe că avem grijă de copilul prietenei lui Jeannie, spune Rita, pronunțând mai rar ultimele cuvinte. Hera aprobă din cap confirmând minciuna. Uite, i-a făcut un carusel. Îl duci tu sus să i-l arăți mamei tale? o întreabă, apoi întinde brațele după copil. O iau eu. Fetița o apucă de păr. Au!
Zâmbește desfăcându-i degetele.
— Salut, copilaș! se prostește Robbie, înclinându-și capul într-o parte.
157
- CASA DE STICLĂ -
Își pune mâna, nu suficient de curată, pe căpșorul pufos al bebelușului. Câinele se agită la picioarele sale, concurând și el pentru atenție.
Rita își amintește cum pretindea Fred că iubește copiii. „Abia aștept micuții noștri în scutece, Rita”, spunea, bătând-o cu palma pe burtă, de parcă ar fi fost capota mașinii lui Ford Cortina. Dar mai degrabă își petrecea timpul la pub decât cu nepoții lui, „belelele alea mici”, cum îi numea el. „Unchiul Fred o să se întoarcă atunci când o să fii destul de mare ca să mă ajuți să tranșez un miel, băiete.”
— E o frumusețe. Rita simte cum se umflă de mândrie, ca și cum Puiul Pădurii ar fi copilul ei, apoi își vine în fire. Și-a promis să nu devină sentimentală, sau prea apropiată de copil, de vreme ce, în curând, o să plece. Trebuie să păstreze o atitudine profesională. Se dovedește dificil. Nu e de mirare că Jeannie s-a atașat atât de tare.
Cum o cheamă?
— Noi îi spunem Puiul Pădurii. A descurajat-o cu blândețe pe Jeannie să-i dea un nume adevărat, din cauza sentimentului de posesie pe care l-ar fi implicat. Își drege glasul. Pentru discreție, știi…
Robbie nu spune nimic, doar procesează această informație ciudată.
Mângâie capul copilului cu o tandrețe care o face pe Rita să se uite confuză în altă parte.
— I-e foame.
— Tot timpul îi e foame.
El râde, iar tensiunea de care ea nu era conștientă se împrăștie. Își îngăduie să arunce o privire spre gura lui atrăgătoare. Cum a putut să le iasă un sărut ca o coliziune atât de stângace? Așa un dezastru total?
— Rita, îmi pare rău. Pentru seara aceea. Se pripește să-și ceară
iertare ca un om care încearcă să se strecoare prin mulțime cu capul plecat. Nu sunt… nu sunt genul ăla. Rita se concentrează la constelația de stropi de lapte de pe fruntea copilului. Nu știu ce m-a apucat. Adică, știu… vreau să spun… Ah! Să mă oprească cineva.
158
- EVE CHASE -
Ea își reprimă un zâmbet și ar vrea să-i spună: „Nu, nu te opri acum. Spune-mi exact ce simți, în inima ta, în pantalonii tăi. Ce te-a făcut să mă tragi așa spre tine?” Voia ca el să-i demonstreze că ea a fost obiectul dorinței lui, nu doar un corp șleampăt de femeie care s-a nimerit să fie acolo, după câteva beri, într-o seară caldă de vară.
— Mai bine mă duc, spune el.
Ea ridică privirea. Ochii li se întâlnesc și un arc se întinde între ei, ca o emisie radio într-o limbă străină pe care ea n-o înțelege.
