Zbang! Și brusc își amintește cum s-a trezit de dimineață și a descoperit-o deschisă, deși se îngrijește întotdeauna ca locul să fie asigurat, pe cât de asigurat poate să fie – având în vedere găurile acelea din zid –, înainte de a intra în casă. A mai observat că stratul de flori e strivit sub fereastra salonului și o dâră de petale de margarete ducea înapoi, până la cărarea pavată. S-a gândit că a fost o căprioară. Dar în minte îi apărea Fingers, Omul Verde albinos.
Apoi, cu un fior pe șira spinării, și-a amintit cum a găsit ieri fetița în alt loc decât acela în care o lăsase pe pătură. Ca și cum cineva ar fi ridicat-o în timp ce ea se dusese după Hera și Teddy. Dar cu siguranță copilul se deplasase singur într-un fel sau altul. Trebuie să-și scoată asta din vârtejul minții ei obosite.
— Aș vrea să te aud vorbindu-mi și mie așa, Rita, spune Don, împrăștiindu-i roiul de gânduri. Ochii lui de un albastru absurd sclipesc sub pleoapele grele, indolente, și îi zâmbește într-un fel care sugerează că a luat-o drept altfel de femeie, una mai atrăgătoare. Își dezbracă grațios cămașa albă – nu e caniculă astăzi iar triunghiul de păr cârlionțat coboară pe pieptul lui bronzat, ca și cum ar indica în mod deliberat spre zona proeminentă de sub pântec, alarmant de clar profilată în strânsoarea pantalonilor evazați. Se străduiește din greu să nu se uite, dar are senzația că el e conștient de efortul pe care-l face și asta îl încântă. Obișnuiești să dai și palme la fund?
Fața i se înroșește brusc. Își acoperă obrazul cu mâna și se uită
înapoi, spre casă, neliniștită că Jeannie, care e sus, cu copilul, ar putea să se uite pe fereastră și să creadă că ea încearcă să rămână singură
cu Don. Sau, Doamne ferește!, că flirtează cu el. (Nu poate flirta, așa cum nu poate dansa, dar Jeannie s-ar putea să nu știe asta.) Totuși, n-o să plece până când Don nu lasă pușca deoparte.
— Te rog, putem să terminăm acum cu împușcatul? Teddy se poate întoarce în orice clipă, iar Hera se furișează mereu pe-afară de una singură.
167
- CASA DE STICLĂ -
El râde.
— Mă mir că fata aia e în stare să se furișeze undeva.
Rita se uită urât la el.
— E periculos.
Nu-și poate stăpâni furia din voce. Cum îndrăznește să vorbească
așa despre Hera? Și urăște setea asta de sânge. Dar chiar și așa, cu toată bravada și fanfaronada lui, nu pare în stare să împuște nici o veveriță.
— O să fii în siguranță doar atunci când o să fii moartă, domnișoară Rita. Țintește spre copaci și trage din nou. (Nu moare nimic.) În orice caz, Teddy trebuie să fie capabil să mânuiască o armă.
Rita l-ar fi împușcat ea însăși pe Teddy când, la micul-dejun, l-a informat încântat pe Don: „Avem o armă în cutia de biscuiți”. Ochii lui Don s-au aprins. I-a adresat lui Teddy un salut soldățesc, ținând în mână o felie de pâine prăjită. „Noi doi, Teddy. Vânători, ce zici?”
Iar Teddy aproape că a sărit în sus de bucurie.
Cu un zâmbet parșiv, Don demontează arma pe genunchi.
— Ești mulțumită acum?
Nu este. Ieri se calma – pe sine și pe Hera, care era aproape isterică
– spunând că Jeannie n-ar face nimic care să pună în pericol situația cu copilul și că o să-l trimită să-și facă repede bagajul.
Astăzi, asta nu prea mai pare posibil. A trebuit să țină televizorul deschis în cea mai mare parte a dimineții, ca să acopere sunetele care erupeau din dormitorul lui Jeannie. Jeannie țipa, pur și simplu, ca o mâță călcată pe coadă. (Când Rita făcea dragoste cu Fred, era mult prea reținută ca să scoată vreun sunet. Darămite să țipe! La drept vorbind, nu era nici un motiv de țipat.) La micul-dejun, ca într-un vis urât, Don era acolo, cu râsul lui răsunător, lăsându-se pe spate în scaunul de bucătărie, cu mâinile împreunate la ceafă, dând la iveală
două tufe dese de păr, ca niște arici, la subsuori. Ba chiar mai rău, când Rita s-a aplecat în spatele lui să-i pună ceașca de cafea, a simțit 168
- EVE CHASE -
miros de… sex. În mod clar, sex. Nu se poate opri să nu se gândească
la asta.
Prinde și acum, din când în când, același iz dulce-acrișor și, cu un frison de rușine, își amintește cum, azi-noapte, pe când condamna fapta imorală care se petrecea la câțiva pași mai încolo pe același palier, trupul ei s-a înfierbântat.
— Prânzul, a rostit scurt și a pornit către casă.
Don a urmat-o. Merge cu pași apăsați pe cărare, trosnind vreascurile sub tălpi, în contrast cu Rita care abia dacă face vreun zgomot.
— Când trag cu arma, întotdeauna mi se face o foame cumplită.
Ce se gătește, domnișoară Rita?
— Nu știu încă.
Crochete de pește, probabil. Tartă cu fructe. A fost mult mai greu de făcut aprovizionarea de când a apărut copilul.
— Nu știi? întreabă el cu falsă indignare. Nu asta e treaba ta? Liste și meniuri. Face o pauză. Comploturi.
O trec din nou căldurile: Jeannie l-a avertizat. Sosirea lui Don va crea o altă omisiune flagrantă în caietul ei de notițe. Și-ar dori ca paginile să se scrie singure, cum scrie o mână invizibilă pe o tablă
Ouija, apoi să zboare până hăt în Africa și să se strecoare anonim pe sub ușa camerei de hotel a lui Walter.
Când intră pe poarta grădinii, el îi atinge brațul gol, într-un gest care spune: „Stai!” Vârfurile degetelor lui sunt neașteptat de moi, ca ale unei fetițe, ca și cum n-ar fi cioplit un buștean sau n-ar fi frecat o podea în viața lui. Simte mirosul trandafirilor ofiliți ai verii care trece.
Adierea sărată din transpirația lui. Pielea lui. Vede parantezele din jurul gurii lui, pe care soarele tropical le-a lăsat nebronzate, buzele atât de pline încât își expun partea umedă din interior – se întreabă
pe unde au umblat buzele acelea, apoi își vine imediat în fire – și punctele ca de creion ale țepilor care îi cresc pe maxilarul parcă
