Jeannie se întoarce la oglindă și ridică bărbia, cercetându-se cu luare-aminte.
— Și mi-aș dori ca Hera să nu-l urască. E stânjenitor, având în vedere cât ține Don la ea. Își aranjează brățara pe mână, apoi îi aruncă
Ritei o privire pătrunzătoare, ca și cum ar mustra-o pentru o judecată
pe care n-a emis-o. Nimic nu e alb sau negru. Așa cum pare atunci când ești tânăr.
Rita înclină din cap cât poate de discret. Ea nu i-ar fi niciodată
necredincioasă soțului ei. Știe asta tot atât de sigur cum știe că nu se poate să fie vreodată scundă sau să nu-i placă ferigile.
Ca și cum i-ar citi gândurile, lui Jeannie i se umplu ochii de lacrimi, punându-și în pericol rimelul, și genele, și machiajul „ochi de pisică”.
— Asta nu mă face să-mi iubesc mai puțin copiii, știi doar. De fapt, dimpotrivă. Mă simt din nou ca o mamă așa cum trebuie, nu ca 174
- EVE CHASE -
ceva… ca un nor sumbru, își culege delicat o lacrimă cu vârful degetului. După tot ce s-a întâmplat, nu merit și eu o fărâmă de bucurie? Răspunde- mi, Rita.
O întrebare filosofică dificilă, de la al cărei răspuns e salvată de o împușcătură înfundată ce răsună afară.
175
- CASA DE STICLĂ -
29. HERA
Căprioara era vie în urmă cu câteva secunde. Apropierea morții, numai la o respirație, la un glonț distanță, îmi dă o stare copleșitoare de rău. Îmi bag degetul în gaura caldă dintre coastele tânărului animal, dar mă trag brusc înapoi. Ce-am făcut?
Uitându-se la mine, Don izbucnește în râs.
— Bravo, prima ta captură. Acum, gustă.
Scutur din cap. Teddy, stând în picioare lângă mine, cu o mână pe piciorul meu, ca să mă îmbărbăteze, se chinuiește din greu să nu plângă.
— Numai gura e de tine, Hera? M-am gândit eu.
Bag degetul în gură și îl sug. Are gust de sânge, de bănuți din aramă și de încă ceva. Putere, cred. Puterea mea.
— Forța vitală a acestei căprioare tocmai s-a transferat asupra ta.
Un sentiment plăcut, nu?
Fără nici un avertisment, Don se repede la mine și mă strânge la pieptul lui gol. Fața mea e apăsată pe sfârcul lui și părul mă înțeapă.
Nu-mi place.
Opune rezistență când îl împing, iar pielea lui se lipește de a mea.
Nu pot să nu mă uit la căprioară. Și mă lovește din nou cruda realitate că într-un moment poți fi viu, iar în următorul, doar o carcasă.
— Teddy, vino. Hai să mergem.
Îl înhaț pe Teddy de mâna fierbinte.
— Stai! face Don și se apleacă spre animal, își adâncește degetele în rană, apoi șterge lichidul lipicios pe fruntea mea. Acum du-te.
Însemnată cu sânge. Mica vânătoare, spune încruntându-se ca și cum l-ar supăra ceva. E greu să împuști ceva printre copacii ăștia blestemați. (El n-a nimerit nimic care să respire.) Și nici n-ai țintit capul, ca un amator. Are gura încă plină de iarbă, vezi? N-a văzut glonțul venind. Cine te-a învățat?
— Nimeni, am răspuns sincer.
176
- EVE CHASE -
— Un talent înnăscut.
Din partea altcuiva, aș fi luat asta ca pe un compliment. Mă întorc și o iau la fugă, târându-l pe Teddy după mine, departe de sângele și de ochii deschiși, negri, surprinși ai căprioarei.
În baie, mă curăț de sânge, iar și iar, până când șervețelul se dezintegrează. Îmi umplu cada cu apă fierbinte, care îmi înroșește picioarele, și încep să plâng gândindu-mă la căprioara tânără, care trebuie să aibă o mamă pe undeva, și mă întreb dacă ea a văzut, dacă
o să se întoarcă și o s-o adulmece, și o să încerce s-o facă să se ridice iar în picioare. Și detest faptul că există o legătură între mine, care am apăsat pe trăgaci – cu Don respirând peste umărul meu, cu Don șoptindu-mi: „Acum!” –, și sfârșitul vieții căprioarei. Mă gândesc la lovitura din umărul meu, la sentimentul greșit pe care mi l-a dat, și îmi doresc ca acolo să zacă Don, nu un animal nevinovat.
— Hera! Ești bine?
Big Rita bate în ușa încuiată a băii.
— Am împușcat o căprioară. Mă urăsc.