Trage discret perdelele și se uită pe fereastra salonului. Da, iată-i acolo, afară, pe pajiștea cu margarete, întinși pe o pătură, cu copilul culcușit între ei. Două pahare. O sticlă de vin. Goală. Arată ca o tânără familie – ăsta-i lucrul cel mai rău. Simte o urmă de compasiune pentru Walter, urmată de panică. Nici nu îndrăznește să se gândească ce s-ar întâmpla dacă el ar afla. Iar dacă Marge îi vede în felul ăsta, va ști cu siguranță ce se întâmplă sub acoperișul șubred al lui Walter.
Îl vede pe Teddy cum se grăbește spre ei și îl trage de mână pe Don, care râde și protestează, spunându-i ceva despre vânătoarea în pădure. Jeannie îi ușuiește cu mâna.
Neliniștea îi coboară Ritei pe șira spinării. Speră că nu vor merge prea departe. Sau să culeagă ciuperci. Sau să cadă într-o mină
surpată. O să ducă sus rufele uscate, ca să-și țină mintea și mâinile ocupate până se întoarce Teddy în siguranță. O jumătate de oră mai târziu, aude pașii ușori ai lui Jeannie pe trepte.
Asta e șansa ei. Bate ușor în ușa camerei lui Jeannie.
— Sunt eu, Rita.
— Intră! răspunde Jeannie veselă.
— Tocmai… ah, scuze!
Jeannie se schimbă, luptându-se cu o bretea de la sutien și trăgându-și o rochie de satin sidefiu.
— Mă întorc mai târziu.
— Nu fi caraghioasă. Suntem femei amândouă. Ea are, probabil, mai multe în comun cu roaba din grădină decât cu Jeannie în rochia aceea lichidă, fără spate, fermecătoare cum n-a mai văzut-o Rita de luni bune. M-am gândit că pot să mă aranjez și eu o dată cum trebuie, zice Jeannie, apoi se întoarce și își ridică buclele ciufulite, lucioase de pe gât. Mă ajuți tu?
172
- EVE CHASE -
Rita bâjbâie după năsturelul de perlă. Nu reușește să evite atingerea pielii lui Jeannie, netedă și imaculată, cu degetele ei aspre.
— Mă întrebam cât timp o să rămână Don aici.
Jeannie se întoarce și își ține respirația un pic mai mult decât ar fi confortabil.
— Câteva zile. Apoi pleacă în Arabia. Dacă tot ai întrebat, răspunde, iar căldura ei prietenoasă de mai devreme a dispărut complet. O să mă închei singură.
Cum o să mai reziste câteva zile? Și în plus, următoarea săptămână
e ultima din luna august. Walter urmează să se întoarcă în țară. Și planul este să cheme autoritățile. Sau Jeannie nu crede că Walter o să
apară aici? Pare că refuză să se gândească la orice altceva.
Timpul li se scurge printre degete. Anotimpul se schimbă. Viespi furioase iau locul fluturilor albi. Sfârșitul de august e călduț ca sângele, cerul e obosit, de un albastru palid. Iar în zori, a început să
simtă cum toamna se infiltrează prin crăpăturile ferestrelor, dulce și acidă, ca miezul brun din loviturile merelor căzute. Rita tânjește dureros după mare.
— Nu trebuie să-i pomenești lui Walter de vizita lui Don, spune Jeannie încercând să fie nonșalantă. Să nu facem tam- tam.
Rita se uită fix în jos, la marginea deșirată a covorului persan, simțind că și ea se deșiră.
— Ce să-i spun lui Marge? întreabă încet, fără să ridice privirea.
— Spune-i doar că stă la noi un prieten de familie. Ca și cum ar crede asta. Marge e un copoi. Se uită la patul nefăcut al lui Jeannie, la așternuturile șifonate, și și-o imaginează pe Marge ducându-le la nas și adulmecându-le. Cel mai bine ar fi să i se spună să nu-i pomenească nici ea nimic lui Walter, punctează Jeannie prompt.
— E puțin probabil să mă asculte pe mine.
Marge gândește despre Rita că e o rasă, ba nu, o specie diferită.
— Păi, oricum, Walter nu poate fi contactat cu ușurință în următoarele zile. Cât e ocupat cu mina. Nu așa ți-a spus la telefon?
173
- CASA DE STICLĂ -
Rita încuviințează din cap. Dintr-un motiv oarecare, nu e sigură că
îl crede pe Walter. E de așteptat să sune – sau chiar să vină fără să
anunțe, direct de la avion – ca să-i ia pe neașteptate, ca să-i surprindă.
— Oricum, Marge nu poate să-i menționeze lui Walter vizita lui Don și să uite de mica problemă a copilului, nu-i așa? zice Jeannie și se cocoață pe marginea patului, încheindu-și brățara lată, cu pietre false, pe încheietura subțire. E totul sau nimic.
La fel se pune problema pentru notițele ei. Toată vara e confidențială acum, o gaură care se adâncește și în care nu mai e nici urmă de adevăr. Doar povestea pe care a închipuit-o Jeannie: această
familie fantezistă din codrii de vis ai Arcadiei.
— Lui Marge îi pasă de copil, Rita. Are o inimă mai mare decât am presupus eu. Rita nu e sigură nici de asta. Suspectează că lui Marge îi face o mare plăcere să fie părtașă la un secret. Ca și puterea pe care i-o dă. Un pact al tăcerii. Uite, Rita, știu că nu-l privești cu ochi buni pe Don.
Nu poate să nege, cu toate că nu e treaba ei să aprobe sau să
dezaprobe.