— Ești prea tânără.
Fornăie dezamăgită și un jet de aer umed poposește pe obrazul Ritei.
— Dar cu siguranță încălcăm legea, Marge.
— Legea? Marge pufnește în râs, de parcă ăsta ar fi fost cel mai stupid lucru pe care l-ar fi auzit vreodată. Noi, pădurenii, avem legile noastre. Crezi că vreun individ ocupat din consiliul local știe ce e mai bine pentru copilul ăsta? Îți spun eu, Rita, se lansează, agitând în aer un deget ca un cârnat. Birocrații ăia, conțopiștii, habarniștii ăia toți!
Respectă autoritatea de aici. Își lovește pieptul cu palma așa încât bustul ei cărnos se cutremură. Și de aici. Își atinge tâmpla. Și de acolo.
Arată cu degetul către pădure. Nu poți avea încredere în mulți oameni, Rita, dar poți avea încredere într-un stejar. Rita se chinuie să
nu râdă. Dar nu e nimic amuzant. E prăpăstios și aproape dement.
Ți-e teamă să nu ai necazuri, da? o întreabă Marge, măturând ideea asta cu un gest atât de energic încât Rita face o săritură în spate, protejând capul copilului cu mâna. Nu e cazul! Când o să fie cazul, poți să spui că ai sunat și ai lăsat un mesaj. Vreo secretară de consiliu a uitat să-l transmită. A, și ai trimis o scrisoare – o scrisoare care n-a mai ajuns. N-o să poată dovedi că n-ai făcut asta. Poșta merge mereu aiurea aici. Mâna stângă nu știe niciodată ce face mâna dreaptă.
Copilul începe să sugă la gâtul ei.
— Ar trebui să mă duc. Îi e foame.
— Știi ce au să zică? întreabă Marge dându-se mai aproape. „Ce curată e! Ce bine hrănită! Cât își iubește noua familie! Uite, are deja o bonă devotată, implicată în îngrijirea ei!” Simte ceva ticăind în spatele pupilelor ei. Atunci, Harringtonii o s-o poată adopta oficial, explică Marge întorcând o șuviță de păr după urechea copilului, cu un aer de bunică satisfăcută. Nimeni nu refuză o familie atât de bună
sau atât de înstărită. Dacă Walter Harrington trage un pârț, primarul aplaudă.
146
- EVE CHASE -
— Așa funcționează serviciile sociale? întreabă Rita cu voce slabă.
Nu pare în regulă.
— Așa e aici, draga mea.
Trebuie s-o spună.
— Domnul Harrington nu știe de copil, Marge. Și urmează să se întoarcă în curând. Într-o săptămână, probabil.
— Ah. Coordonare perfectă. Ai să apuci să-i arăți copilul domnului Harrington înainte de a suna la serviciile sociale.
— D… dar…
— Îl cunosc pe Walter Harrington de o viață, Rita. Și dă-mi voie să-ți spun, când o să vadă cât de fericită e soția lui, o să accepte copilul ăsta cu brațele deschise. Contrar aparențelor, nu e de piatră. Pare atât de sigură de asta, încât o face pe Rita să se îndoiască de propria judecată. Așa. Dă-o la mine. Trebuie să râgâie. Nu suport să te mai văd perpelindu-te degeaba. Marge sprijină fetița pe umăr și începe s-o bată pe spate mult mai tare decât obișnuiește Rita. Ar vrea să i-o ia înapoi.
O râgâială puternică erupe.
— Mai bine afară decât înăuntru, spune Marge aprobator, ridicând-o deasupra capului și scuturând-o atât de tare încât piciorușele desculțe i se agită în aer. Într-o zi… Altă scuturătură.
Copilul începe să scoată scâncetele întrerupte despre care Rita a învățat că preced izbucnirea în plâns. Floricica noastră de pădure o să fie mare, și bogată, și fericită, ca orice Harrington. Să nu uiți asta.
Ca și cum ar simți îndoiala Ritei – niciodată n-a întâlnit un copil cu mai multe probleme decât Hera –, Marge înțepenește cu copilul în aer și cu ochii mijiți. Deci ce e mai important, Rita? Să trâmbițezi adevărul ca să te simți tu bine, sau să faci ceea ce e drept?
147
- CASA DE STICLĂ -
25. SYLVIE
Mama e în cădere. Se rotește. Cu fusta umflată ca o parașută. Întrun vârtej de tăieturi de ziar, ca o Mary Poppins defectă. Mi se strânge stomacul. Cobor pe cărarea de pe stâncă și clipesc repede, ca să alung imaginea, până văd din nou cerul albastru. Până acum, această
plimbare cu Annie – ca să ne dezmorțim picioarele înainte de drumul spre Londra – m-a ajutat prea puțin să-mi liniștesc mintea răvășită.
Când privesc înapoi la ea, e cu câțiva pași în urma mea, odihnindu-se cu mâinile sprijinite pe genunchi, ca să-și regleze respirația tăiată, un simptom pe care mi-l amintesc imediat din timpul propriei sarcini, acea lipsă de aer specifică altitudinii mari.
— Vrei să ne așezăm un pic, draga mea? îi sugerez, întorcându-mă
la ea și punându-i un braț pe umeri. În loc să mai umblăm pe stâncile astea.
Zâmbește și încuviințează din cap recunoscătoare.
Banca, așezată cu fața spre mare, este preferata mamei, șubredă și plină de licheni, dedicată unui cuplu din sat care a murit de mult și care „îndrăgea nespus priveliștea”. Mă gândesc că, dacă moare mama, o să-i fac și ei o bancă inscripționată, apoi alung gândul dureros. Ea n-o să moară. Nu i-a sosit timpul.
Mă concentrez asupra luminii. Frumos. Asta îmi lipsește cel mai mult când sunt la Londra. Aici nu e ceața din oraș. E o simfonie de culori. Ca o pictură veche, după ce i-a fost îndepărtat vernisul întunecat.
Telefonul îmi bipăie în geantă. Degetele îmi zvâcnesc. Bănuiesc că
e un alt text panicat de la Steve, dar nu simt nici o dorință de a vorbi cu el sau de a strica momentul. Simt că, în sfârșit, Annie se deschide față de mine în dimineața asta, revelându-mi povestea de dragoste din vară, petală cu petală, ca pe un boboc care se desface.
— Deci, îmi spuneai cum l-ai întâlnit pe Elliot…
