Harringtoni într-un sertar al minții mele, unde gândurile reprimate se ascund și rod în tăcere, ca niște șoareci.
Jeannie Harrington. Soția? Un portret de dimensiuni reduse. Păr negru ca pana corbului și piele albă ca laptele. Ar fi putut fi un model vintage pentru o reclamă la crema de față Elizabeth Arden, dacă nu ar fi fost sclipirea electrică din privirea ei, un indiciu, probabil, al nesupunerii. Mai există și o fotografie a domnului Walter Harrington, un tip înalt, osos, într-un costum scump, surprins cu o servietă în mână, pe porțiunea scurtă dintre mașină și intrarea în tribunal, zăpăcit de mulțimea de blițuri și fotografi. Nu e o fotografie care să-l flateze. O fi fost păstrată dintr-un motiv diferit, mai puțin sentimental?
Cea mai drăguță fotografie, cu cele mai multe urme de atingere, prezintă familia stând în picioare în fața unei case din stuc de la oraș, sub o boltă de glicină. Jeannie e enorm, glorios de însărcinată. Agățat de rochia ei e un băiețel. În stânga lui e o fată mai mare, simplă, plinuță, cu un zâmbet nesigur și o privire intensă, ațintită direct spre obiectivul aparatului de fotografiat. Asta să fie fata care m-a găsit în pădure? O posibilitate sumbră îmi încolțește în minte. Ea era victima?
Sau frățiorul ei drăgălaș? În acest caz, crima ar fi fost atât de tulburătoare încât mama ar fi simțit că n-are puterea s-o împărtășească.
Cu o senzație de rău fizic, mă uit pe ultimele trei tăieturi din ziare.
Nu mai e nici un articol despre mine și familia Harrington. Doar câteva fotografii cu Forest of Dean. O ating cu palma pe cea mai mare dintre ele, vrând, ca un copil, să intru în fotografie. Este imaginea granulată a unor copaci monumentali, înfiorători, de soiul celor care au fețe contorsionate și ar putea începe să vorbească. Un ținut împădurit, desprins din vechile gravuri de carte și din filmele cu satiri și cu hobbiți. O întreagă lume paralelă, surprinsă în douăzeci de centimetri pătrați de cerneală, un portal spre trecutul meu. Și, îmi dau seama cu un suspin, locul din care am pornit.
136
- EVE CHASE -
Mă trezesc dimineață în vechiul meu dormitor, în țipetele și agitația huliganilor de pescăruși. Apoi mă lovește deodată. „Cadavru în pădure.” Nu mai e aceeași copilărie. Acum e o altă versiune.
Îmi frec ochii și mă reazem de perne. Îmi simt corpul înțepenit și toxic după stresul ultimelor două zile și mă doare acolo unde valul mi s-a prăbușit peste tendoane. Deasupra capului meu, se învârtește un carusel vechi și mult-iubit. Copaci ciopliți din lemn, atârnați pe niște fire, gata să tremure la cea mai ușoară adiere, ducându-mă cu mintea înapoi, la pădurea din fotografii.
Dau la o parte draperiile. Afară, cerul e ca de batist, de un albastru proaspăt, dungat cu urme de avioane. Marea e netedă ca sticla. Nu pare capabilă de răutățile de aseară. Cât de ciudat e să intri într-o nouă zi atât de diferită de cea care a trecut!
— ’Neața!
Annie apare somnoroasă, căscând. I-aș da vreo doisprezece ani.
Declarația de ieri, „Păstrez copilul”, mă lovește iar, ca un pumn în ceafă. O să se răzgândească astăzi? Minunea mea de fată, hotărâtă și încăpățânată! Oare încearcă, în mod inconștient, să îndrepte răul din trecut păstrând copilul, ceea ce mama mea biologică evident că n-a făcut? Posibilitatea asta mă îngrozește.
Un psihoterapeut ar spune: „Hai să vorbim despre asta”.
Obișnuința spune: „Hai să nu vorbim”. Pur și simplu, aș vrea să apăs pe butonul de pauză. Derulează înapoi. Să-i pieptăn părul lui Annie, să-l împletesc după baie, s-o culc și s-o învelesc, cu un cântecel de leagăn, și să râd când își bagă piciorușele în pantofii mei cu toc și tropăie cu ei prin dormitor, iar lumea ei să fie sigură și ocrotită.
Hainele pe care le-am agățat aseară la uscat în fața radiatorului sunt încă jilave, așa că scormonim prin garderoba mamei, trăgând afară pantalonii ei prea lungi și pijamalele lălâi, ceea ce e deopotrivă
caraghios – mamei i s-ar părea extraordinar de comic – și insuportabil 137
- CASA DE STICLĂ -
de trist. Am dat fuga la magazinul din colț, cu pantalonii și cu mânecile puloverului fluturând în vânt, imaginându-mi ce-ar zice clientele mele, toate acele doamne dichisite din districtul Chelsea, dacă m-ar vedea acum. Cumpăr croasante și lapte. Telefonul îmi bipăie și văd că e un SMS de la Steve, în cea mai autentică disperare patriarhală: „Rahat! SPUNE-I că nu poate să aibă un copil, și gata!”
La masa din bucătărie, unde ar trebui să fie și mama, dar nu este, Annie înfulecă două croasante. Eu beau un ceai tare, prea stresată ca să mănânc, conștientă de volatilitatea momentului. Annie poate să-mi reproșeze că nu i-am spus niciodată adevărul – și asta vine în contradicție cu nevoia mea de a-l îndulci –, dar e rândul meu să pun întrebări în dimineața asta.
— Deci unde ai găsit dosarul ăla? o întreb privind peste marginea cănii. Annie? insist când se uită în jos, la masă, în tăcere.
— A fost în noaptea dinainte de a cădea… zice ridicând privirea, iar expresia ochilor ei e complicată. Buni nu m-a auzit venind. Stătea la biroul ei, aplecată asupra unei bucăți de ziar. Când m-a văzut, a strecurat-o imediat la loc în dosar, pe care l-a băgat în sertarul biroului, cu expresia aia de om prins în fapt. M-am gândit: „Hei, ce-a fost asta?” I se umezesc ochii. Își mușcă buza. Aveam de gând s-o întreb. Dar n-am mai apucat.
Pentru un moment, rămân fără glas. Imaginea mamei mele, singură, uitându-se la ziarele alea vechi, sugerează că trăia mult mai aproape de trecut decât îmi dădusem eu seama.
— Continuă, îi spun cu glas răgușit, chinuindu-mă să nu plâng.
— Când m-am întors aici, acum două zile, neștiind ce-o să fac cu copilul și toate cele, am vrut să mă simt mai aproape de ea…
Ceva din felul în care Annie spune asta nu sună pe de-a-ntregul sincer. Privește ezitant, într-o parte. Culege cu degetul o fărâmă de croasant din farfurie și o mănâncă.
La fereastră e un ciripit de păsări mici, negre, care se înalță și apoi se împrăștie pe cer, ca niște litere pe o pagină de ziar.
138
- EVE CHASE -
— De ce nu mi-ai spus niciodată despre cadavrul din pădure, mamă?
E o tensiune în vocea ei, vechi resentimente care ies la suprafață.
— Draga mea, n-am știut.
— Am… am presupus… bâlbâie, apoi face ochii mari. Uau!
Trece un moment. Păsările de afară se împrăștie, se regrupează și se răsucesc într-o configurație nouă. Și gândurile mele, la fel.
Expresia lui Annie mă face să-mi dau seama că m-am înșelat crezând că e prea ocupată cu școala și cu prietenii ca să dea vreo atenție prăfuiților ani ’7 0 din epoca analogică.
— Am căutat pe Google, spune Annie, pe un ton prudent acum, nesigură de reacția mea. Dar nu există nimic online.
— Altă lume. Nu exista internet.
— Tu și buni n-ați vorbit despre chestia asta?
— Nu tocmai, zic și îmi storc un zâmbet relaxat, conștientă de cât de ciudat sună asta pentru o generație obișnuită să-și împartă
