— Nu te las să pleci.
Își dă ochii peste cap.
— Pentru Dumnezeu, Hera. Din capul locului, n-ar fi trebuit să vin aici, bine? A fost o greșeală. Acum, dă-te!
— Oricum, nu poți să ieși cu mașina pe alee.
— Am picioare. O să merg pe jos.
— Și Robbie? mă lansez eu, disperată. Îți place de el. Știu că îți place.
— Nu vorbi prostii, spune, complet acrită din nou.
— N-ai unde să te duci. Și… și o să-ți fie dor de noi.
Se uită la mine. Și peste fața ei se abate un soi de umbră.
— Cumplit de dor, spune, aproape în șoaptă.
132
- EVE CHASE -
Arunc o privire spre terariu și simt o dorință copleșitoare să sar pe el și să-l fac praf, iar forța distructivă a acestui gând mă sperie. De câte ori simt că pierd – sentimentul acela ațos și îndărătnic precum zgârciul dintr-o felie de bacon îmi vine să sparg ceva.
— O să devii cea mai minunată femeie, spune, ca și cum ar putea să-mi simtă frica de mine însămi. O să te descurci și fără mine, Hera.
Lacrimile încep să mi se scurgă pe după urechi.
— Dar mă gândesc mereu că o să fac ceva rău, dar rău de tot, Big Rita, și cineva o să aibă de suferit. Iar tu ești singura care mă poate opri. Nu mint, nu chiar.
Ea se uită la mine, luptându-se cu un gând. Dincolo de fereastră, o ciocănitoare face găurele mici de tot în liniștea care se așterne.
133
- CASA DE STICLĂ -
23. SYLVIE
După ce mă asigur că Annie doarme dusă, lipăi desculță pe scara îngustă a casei. Întunericul devine dens și apăsător. În calmul aparent, simt pulsul valurilor de afară, mareea nocturnă care se retrage, milioane de fire de nisip dansând în urma ei. Respirația mi se accelerează, senzațiile se învolburează înăuntrul meu.
În camera de zi, aprind lampa, creând un con de lumină, și trag ezitant dosarul „1971, vara” de sub o revistă veche de pe măsuța de cafea. Degetele mele lasă urme umede pe cartonul decolorat de vreme. Șovăi și mă gândesc s-o sun pe Caroline, dar știu ce o să zică:
„Sfinte. Nu-l deschide. Mama l-a ascuns dintr-un motiv. Oricum, noi am făcut un jurământ, îți amintești?” Și îmi amintesc că am așteptat toată ziua comuniunea asta intimă cu trecutul meu, un trecut urât, tot ce se poate. Trebuie să fac asta singură. Fără să mă privească
nimeni.
Cu mâini tremurânde, scot tăieturile din ziare pe care mama le-a păstrat în taină toți anii aceștia. Hârtia se simte veche și rugoasă, mai degrabă păstrată cu grijă decât uitată. Citesc la lumină, pregătită să
mă las pradă durerii.
„Apelul poliției către mama copilului abandonat.” Apelul va rămâne fără răspuns. După mai bine de patruzeci de ani, încă nu s-a prezentat și n-a încercat să ia legătura. Ar fi putut, dar n-a făcut-o.
Ce-a fost a fost și nu poate fi schimbat. Simt în gât un nod tare ca piatra. „S-a raportat că bebelușul a fost luat de o familie din partea locului, al cărei nume nu a fost menționat…”, scrie în articol, presărat cu fapte din basmul mamei. Și totuși, șterge cumva restul vieții mele
– la fel de vastă și de încurcată ca a oricui altcuiva – și mă reduce la un tragic rând scris.
Îmi șterg cu mâneca niște lacrimi amare. Incapabilă să mai zăbovesc în locul acela, îmi umezesc vârful degetului în gură și întorc pagina la altă tăietură de ziar: „Cadavru în pădure”, îngheț. Până și 134
- EVE CHASE -
marea pare să încremenească, iar valurile tac. Trag articolul mai aproape, hârtia foșnește, inima îmi bubuie, și citesc mai departe. Bag de seamă că articolul e datat cu trei zile înainte de povestea găsirii copilului. Mama nu mi-a pomenit niciodată despre asta. Și pe măsură
ce citesc, încet-încet, pricep de ce.
„Moartea este tratată ca suspectă.” Crimă? Și victima? Citesc în diagonală, ca să găsesc mai multe detalii. Dar articolul e despre urmările imediate. „Poliția nu dezvăluie mai multe detalii în acest moment…” Victima nu este numită, doar conacul, Foxcote, și proprietarii ei, familia Harrington, cei care m-au luat pe mine la ei.
Patrulez în jurul camerei întunecate, ținând ziarul aproape de nas, ca și cum aș putea să miros ce s-a întâmplat mai departe.
Oare mama încerca să mă protejeze? Față de ce? Privesc pe fereastră marea, cărarea vălurită lăsată de lumina lunii, și încerc să-mi pun gândurile într-o ordine rațională. Datele sugerează că eram cu familia la data morții, ceea ce poate explica nevoia mamei de a păstra secretul. Până la urmă, mi-a vândut versiunea romantică a poveștii – „Ai fost găsită într-o pădure fermecată, într-o noapte caldă
de vară…” – și, în felul în care o fotografie poate deveni o amintire înlocuind evenimentul în sine, povestea aceea a devenit povestea mea. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut mama ar fi fost să întineze povestea aceea frumoasă cu o crimă, pentru că ar fi devenit mai degrabă un thriller din anii ’70, gen The Shining, cu pini întunecați și ceruri sulfuroase. Și dacă acea crimă se leagă cumva de apariția mea în căminul familiei Harrington? Dacă unul dintre părinții mei era victima nenumită? Gândul acela nu-mi dă pace.
Mă întorc de la fereastră, mă așez din nou pe canapea și mă aplec spre lumină. Fotografii. Tăiate din articole mai mari, ca și cum mama ar fi vrut să păstreze amintirile nepătate de scandalul care le înconjura. Ciudat, având în vedere că nu vorbea niciodată, deloc, despre familia asta. Și nici nu mi-a arătat niciodată vreo fotografie.
Am cerut vreodată să văd vreuna? Nu, sigur că nu. I-am împins pe 135
- CASA DE STICLĂ -