distanța, îngrozită și stupefiată, cu ochii larg deschiși, lăsând să se vadă prea mult alb în jurul irișilor. Nu poate să-și smulgă privirea.
Sunetele moi și umede pe care le scoate copilul în timp ce se hrănește umplu încăperea, iar ei ascultă în tăcere, absorbiți, precum auditoriul de la un recital excepțional de muzică de cameră. Copilul ia o ultimă înghițitură zgomotoasă și ochii i se închid, grei. O stare de calm se instalează în bucătărie, moale ca liniștea de după o noapte de ninsoare. Și, pentru un moment magic, parcă sunt toți uniți în jurul copilului, într-o lume a lor, separată.
— Îmi dai voie? întreabă Jeannie, cu voce tremurătoare.
124
- EVE CHASE -
Se apropie încet de ei.
Rita îi dă copilul, cu atenție, dorindu-și să nu fi fost nevoie să facă
asta. Are sentimentul ciudat că o să-și amintească întotdeauna momentul ăsta, că ceva rupe țesătura vieții ei, așa cum o cunoscuse până acum. Copilul lasă o mică adâncitură în puloverul ei bleumarin, precum și o căldură care stăruie câteva momente după ce a dat-o din brațe.
— Uitasem, șoptește Jeannie, minunându-se și strânge ușor copilul la piept, cu ochii închiși. Aproape că uitasem.
Jumătate de oră mai târziu, Jeannie încă nu se desparte de copil.
Stă pe canapea, cu ochii rătăciți și visători, cu copilul întins pe pieptul ei. În lumina focului, chipul lui Jeannie are o strălucire moale și jucăușă, o seninătate îmbujorată, ca și cum ar prelua din forța vitală
a pruncului. Copiii par să simtă și ei asta, cum stau așezați pe podea, rezemați de picioarele mamei lor. Mătasea halatului ei se încrețește de fiecare dată când degetele bebelușului se strâng și se desfac precum niște stele-de- mare.
Așa că nimeni altcineva nu observă mișcarea scurtă de la fereastră.
Doar Rita. O față? O lumină. Ceva palid. Se îndreaptă într-acolo și își apropie fața de fereastra cu chitul crăpat, pe unde intră un curent de aer rece.
Afară, furtuna scutură violent copacii, trăgându-i din rădăcini.
Cerul e de un gri întunecat precum cărbunele, străbătut de un jar portocaliu. Rita cercetează grădina și vede mai multe acum, după ce ochii i s-au adaptat. Un animal, probabil, se gândește ea. Sau o creangă în cădere. Și totuși, incidentul o duce cu gândul la lumea din afară. Îi face părul de pe brațe să se zbârlească.
— Să sun la poliție acum? întreabă întorcându-se spre Jeannie.
Jeannie deschide brusc ochii.
— Ce? Nu!
Rita e surprinsă. Nu înțelege.
— Dar autoritățile vor ști ce să facă mai departe.
125
- CASA DE STICLĂ -
— Eu știu ce să fac. Jeannie se îndreaptă de spate strângând mai tare copilul în brațe. Perișorul negru, pufos al bebelușului se răsfiră
pe brațul ei palid. Abia a sosit. Nu poate încă să plece, zice și privește în jos spre copil, cu ochi scânteietori, aprigi și protectori. Nu-i așa, dulceață mică?
Ceasul cu cuc dă ora. Chiar dacă pare că pruncul a oprit timpul în loc, a trecut mai bine de o oră. Cineva, undeva afară, și-o fi ieșind din minți de îngrijorare, se gândește Rita. Inima i-o ia la goană.
— Atunci, să chem doctorul din sat?
Hera clatină din cap.
— Doctorul o să cheme poliția, nu-i așa, mamă?
— Așa e, spune Jeannie și îi adresează un zâmbet cald Herei. Bine zici, draga mea. Hera pare să se înalțe cu cinci centimetri. Rita e tot mai confuză. Fără poliție, fără doctor.
Jeannie ridică bebelușul și îi suflă ușor puful din creștet, urmărindu-i încântată mișcarea.
— Jeannie, copila ar putea să fie într-o stare proastă, punctează
Rita, pe un ton de panică. Și poate o caută cineva. Mama ei.
— Copiii bolnavi nu se hrănesc, Rita. Și oricine o fi lăsat-o pe buturugă știe exact unde se află, zice Jeannie, iar expresia ei devine dură. Să nu uităm că bestia de femeie a abandonat-o. Putea să fie luată de o vulpe, sau să-i scoată ciorile ochii, se putea întâmpla orice.
Nici nu pot să mă gândesc.
— A fost lăsată acolo intenționat, Big Rita, spune Hera savurând alierea cu mama ei. Lângă Foxcote, lângă noi.
— Pentru noi, spune Teddy și zâmbește larg, jucându-se cu piciorușul pruncului. Ca un cadou. Puiul Pădurii.
— O, Puiul Pădurii, îmi place asta, Teddy, gângurește Jeannie. Îmi place foarte mult.
— Și mie, spune Hera, făcându-l pe Teddy să exulte.
Apoi tot spune de câteva ori „Puiul Pădurii”, încet, ca pe o incantație.