Dar nu prea mai avea rost să stau după ce mama și Teddy au plecat. Mama s-a ridicat brusc, cu mâinile în păr, pierdută și dezorientată, de parcă n-ar fi avut idee cum a ajuns acolo. Și-a scuturat rochia și a spus că e obosită și că vrea să se întoarcă în casă.
Avea nevoie de un pulover și o cană de ceai fierbinte. Mi-am mușcat obrazul pe dinăuntru, dându-mi seama că n-aveam să stăm întinși cu toții pe iarbă, să ne ținem de mâini, căutând stelele din Carul Mare și Orion, așa cum ne promisese. L-a luat pe Teddy de mână și mi-a spus că eu pot să mai stau, dacă vreau, dar să nu mănânc prea multe
marshmallows.
Am mâncat destule, vrând să mă îngraș doar ca să-i fac în ciudă.
Le-am supt învelișul crocant, caramelizat, până am făcut bășici în cerul gurii. După asta, m-am urât și mai mult, și mi-am făcut griji pentru seara liberă a Ritei. Te poți îndrăgosti de mai multe ori. Nu e ca pojarul. Deci a fost o prostie din partea mamei s-o trimită la dans cu Robbie Rigby. Dacă Rita îl place? Dacă îl place mai mult decât pe noi? Și atunci am auzit țipătul acela ciudat. Un sunet care n-avea ce să caute aici.
L-am urmat ca pe firimiturile de pâine prin pădure. L-am urmărit până aici. Aproape până acasă. Până la buturuga cea mare, la câțiva metri de poartă.
Pe buturugă e o boccea făcută dintr-o pătură. Bocceaua se mișcă.
Un sac cu cățeluși nedoriți? Un braț micuț se agită nesigur prin aer.
115
- CASA DE STICLĂ -
Mă uit în jur după o mamă. O bonă. Un cărucior. Ceva care să dea sens copilașului ăstuia viu și real care strălucește într-un con de lumină slabă de seară, ca și cum ar fi fost coborâtă pe Pământ de însuși Dumnezeu. Dar nu văd pe nimeni. Singurul semn că un adult ar fi trecut pe-aici este o pungă de cumpărături aflată la baza buturugii. Mă întreb dacă punga și copilul au fost abandonate după
ce cumpărătorul s-a rătăcit prin pădure. Pare neverosimil. Pe de altă
parte, și copilul pare la fel.
Aerul devine închis, încărcat de tensiune. Umbra mi se lungește pe pământ, precum a unei sperietori de ciori. Mă întreb dacă nu cumva sunt urmărită, dacă nu e vreun soi de test. Bona franțuzoaică
lăsa pe comodă monede de zece penny, ca să vadă dacă-i iau. (Îi luam.) Tot ce se va întâmpla mai departe va fi din vina mea. Știu că
ar trebui să mă îndepărtez, lăsând pe altcineva să găsească bebelușul.
Și totuși, mă apropii de el.
O fetiță, mă gândesc, de vreme ce este îmbrăcată în roz. Fața ei de maimuțică e iritată toată și umflată de la ciupituri de insecte. Se cațără furnici pe ea. În creștet are un petic gol de piele, unde nu e os, și care pulsează.
Îi ating mânuța. Pielea ei e mătăsoasă și fermă, ca albușul unui ou fiert tare. Degețelele i se prind de degetul meu și nu-i mai dau drumul.
— Hei, tu, îi șoptesc.
La sunetul vocii mele, se oprește din plâns. Mă fixează cu ochi lucioși, ca de pasăre. Fața ei își schimbă culoarea pe porțiuni, devenind palidă și din nou roșie, ca și cum ar fremăta ceva pe sub pielea ei. Aș vrea s-o privesc la nesfârșit. Dar se întunecă. Nu știu ce să fac și nici unde e Rita. Și nu sunt gata să împart bebelușul cu mama.
Totodată, o mică voce lăuntrică îmi spune: „Ce-am găsit al meu să
fie”. Cum n-a fost niciodată surioara mea.
116
- EVE CHASE -
Smulg bilețelul prins cu un bold de păturică, îl bag în buzunar ca să-l citesc mai târziu și ridic punga de lângă buturugă. Copilul țipă, și țipă, corpul i se încordează, iar picioarele îi ies din păturică precum niște piese de lemn.
— Ssst! o implor. O să te audă cineva. O să ne găsească.
Gâtul i se încordează de parcă e gata să se rupă și îmi amintesc imediat că trebuie să susții capul bebelușilor. Pielea capului ei e rece.
Îl apăs pe tricoul meu, ca să-l învălui în căldura mea. Se simte plăcut, ca un animăluț.
Dar plânsul începe iar, mai întâi încet, apoi mai tare, mai ascuțit, ca flacăra care se deplasează de-a lungul fitilului spre o bombă, în desenele animate. O legăn dintr-o parte în alta. Nu ajută. Îi bag degetul în gură, mânjindu-i buza de sus cu funingine de la foc. Își pliază limba pe degetul meu și începe să sugă. Tăcere. Țipetele s-au oprit.
Încep să merg, cu degetul în gura ei, fredonând în surdină. Dintr-un motiv oarecare, nu-mi amintesc cuvintele nici unui cântec de leagăn. E ca într-un vis, când dai să apuci cuvintele și ele fug de tine.
Suntem pe malul râului, care saltă în albia îngustă, umflat de ploaie. Încep să mă doară brațele. Mă așez. Se potrivește perfect în cuibul picioarelor mele încrucișate, în interiorul coapselor mele, ca o piesă pierdută și recuperată.
Scot bilețelul din buzunar. „Vă rog, aveți grijă de mine. Sunt un copil bun care are nevoie de un cămin.” Atât. De parcă ar fi Ursulețul Paddington. Nici un fel de indicații utile! Nici măcar un nume. Dacă
aș fi fost mama ei, aș fi scris un manual detaliat, util în orice situație, unul ca acela din torpedoul mașinii.
Punga e mai folositoare. Îi împrăștii conținutul pe iarbă: cutii de lapte praf, două biberoane de sticlă cu tetine maro de cauciuc, hăinuțe și scutece. Foame? Poate de aceea face strâmbăturile acelea din gură, ca un înotător. Am să salvez copilul ăsta. Așa cum n-am putut să-mi salvez surioara.
117
- CASA DE STICLĂ -
O așez pe malul acoperit cu mușchi. Îi place acolo, ascultând apa și răsucindu-și mânuțele în fața ochilor, uimită, ca și cum ar fi nave spațiale, nu mâini. Cu cât mă uit mai mult la ea, cu atât observ mai multe: urechiușele melcate; punctele mici, albe, din jurul nasului; crusta de pe scalp, solzoasă ca ceara de lumânări, îmi apăs degetul în golul moale din creștetul ei și îmi imaginez sângele curgând dedesubt, ca apa din râu.
Apoi îmi amintesc: are nevoie de lapte.
Râul? E destul de curat. Țin una dintre sticluțe împotriva curentului și las apa să curgă în ea. Scutur în ea lapte praf, dar se împrăștie peste tot, iar ceea ce ajunge în sticlă nu se amestecă așa cum trebuie, ci plutește în cocoloașe. Scuipă tetina și începe să scâncească.
