Preferă berea. Brună, cum bea tatăl ei. Dar fetele nu pot comanda bere. Mai ales fetele înalte, care ar arăta ca niște salahori.
Barul e o masă lungă, aglomerată, lângă toalete. Durează un secol până când Robbie e servit. Ea trebuie să stea singură, simțindu-se ca un exponat. Doar un bărbat deșirat, cu o claie de păr blond-albicios și cu ochi cu irizații trandafirii, zâmbește și îi face cu mâna din partea opusă a sălii. Îi zâmbește la rândul ei, recunoscătoare să vadă o față
prietenoasă.
— Ai grijă, că nu mai scapi de el. Fata de pe bicicletă, cea cu rochia roșie, se înclină spre ea și îi șoptește în dosul palmei: Fingers Jonson.
— A! Am înțeles. Mulțumesc.
Omul Verde? E alb ca o larvă. Îi pare un pic rău pentru el, cum stă
acolo singur, pocnindu-și degetele.
— Cu plăcere. Fata ia o gură din băutura ei, cu degetul mic detașat elegant de pahar, etalându-și oja roz-flamingo. E drăguță într-un fel robust, nu frumoasă, dar cu atât mai atrăgătoare, cu niște rotunjimi generoase, greu de trecut cu vederea. Zâmbește, ca și cum și-ar cunoaște valoarea. Apropo, eu sunt Casey.
— Rita.
13 Băutură acidulată, slab alcoolizată, foarte populară în anii ’60–70 ai secolului XX.
106
- EVE CHASE -
Observă cum niște ațe atârnă de la tivul rochiei lui Casey, dând impresia că și-a cusut-o singură, în grabă, în noaptea precedentă.
Singurul lucru pe care-l coase Rita sunt nasturii copiilor. Sau găurile din șosetele lor de școală. Încolțește în ea o dorință timidă de a-și face o rochie roșie, cochetă, ca a lui Casey. Dar orice ar pune pe ea, ar arăta la fel: masivă și lipsită de grație. Construită greșit.
— Ai făcut rost de o slujbă bună acolo. Casey ridică din sprâncenele întărite cu dermatograf negru. (Rita nu s-a gândit niciodată să facă ceva cu sprâncenele ei, iar acum se întreabă dacă ar fi trebuit.) La familia Harrington. Drăguți și respectabili. Nu vreo familie ciudată de pădureni care te plătesc în pui de găină. Rita râde.
„Dac-ai ști tu”, se gândește. Totuși, eu, una, n-aș vrea să lucrez cu ăia mici, zice ridicând din umeri. Oricum, o să ne alegem destul de curând cu plozii noștri urlători, nu-i așa? Zâmbetul Ritei îngheață.
Viitorul ăla s-a dus, a fost măturat. A rămas doar cu o inimă de închiriat. Cel puțin, dacă rămâi aici. Eu n-am de gând. O, nu. Am visuri mari. Și planuri. Hollywood. Broadway.
Rita își imaginează numele lui Casey scris cu beculețe. Casey pe covorul roșu, împărțind în aer sărutări. Și asta o face să se simtă
aiurea, ca și cum ar trebui să aibă și ea un vis măreț, un plan de a lăsa o urmă a trecerii ei prin lume, dincolo de familia Harrington. E
ușurată când îl vede pe Robbie navigând prin mulțime cu băuturile și împroșcând din berea lui la fiecare pas.
Casey face semn din cap spre Robbie.
— Voi doi faceți un cuplu neobișnuit.
— A, nu e nimic de genul ăsta, spune ea repede, jenată, pipăindu-și vârtejul din păr, care deocamdată stă la locul lui, supus.
Încearcă să se gândească la o replică nostimă, feminină, care să
schimbe cursul conversației, dar nu poate.
— Păi, ai grijă, spune Casey peste marginea paharului, uitându-se prin sală cu un aer amuzat. Aici e ceva în apă. Rita zâmbește inexpresiv, fără să înțeleagă. E ușor de intrat în belea, cum ar veni.
107
- CASA DE STICLĂ -
Într-o pădure. Nu știu dacă e vreun copil în satul ăsta făcut așa cum se cuvine, într-un pat.
— Aha.
Îmbujorarea i se răspândește din obraji pe gât, apoi se împrăștie pe decolteu, ca o pată de vin roșu. Se gândește la botoșelul dezolant pe care l-a găsit în pădure și se uită în jur, la celelalte fete din sală. Își imaginează în ce hal ar fi ostracizată o fată însărcinată și necăsătorită
într-o comunitate rurală ca asta. (Săraca, drăguța de Penny McGuire de la școală: ai învățat de la ea ce se poate întâmpla și ți-ai ținut picioarele lipite.) Ea și Fred au făcut-o de două ori – câteva minute de hârjoneală, apoi el s-a retras, iar ea a încercat să termine treaba cu mâna –, dar numai o dată, după ce s-au logodit. Așa era el, de modă
veche, spunea. Chiar dacă știa că nu fusese chiar de modă veche cu alte fete, ceea ce o făcea să se considere deprimant de rezistibilă.
— Unde-s trei, unul e-n plus.
Casey îi face cu ochiul lui Robbie și pleacă legănându-și șoldurile, în rochia ei roșie.
Robbie n-o urmărește cu privirea, spre deosebire de toți ceilalți bărbați. Îi întinde Ritei paharul și o privește în timp ce soarbe din el, ca și cum imaginea aceea i-ar aduce o mulțumire secretă. Pe jumătate, parcă ar vrea să vină Casey înapoi și să umple tăcerea cu conversația ei superficială. Dar Casey dansează acum. Majoritatea pădurencelor dansează, pasionat și energic, îi conduc pe băieți de-a curmezișul sălii, iar aceștia sunt clar căzuți în robie, după expresia ochilor. Pe ea nici un bărbat n-a privit-o vreodată în felul ăsta. Niciodată. Apoi muzica devine lentă, iar bărbații își încolăcesc brațele pe taliile fetelor și le trag mai aproape, bazin lângă bazin, și arată, la drept vorbind, extrem de vulgar. Dar își dă seama că nu poate să nu se uite. Sau să
se întrebe cum o fi să fii ținută atât de aproape.
Fred n-a vrut niciodată să danseze. Spunea că s-ar da în spectacol.
Cu înălțimea ei și tot restul.
108
