— Nu sunt obișnuită să beau babycham, spune, deși simte că
altceva i-a făcut capul să se învârtă și sângele să-i năvălească între coapse.
Poate că pădurea a aruncat o vrajă asupra ei în seara asta, umplând-o cu un soi de euforie bizară și… cu dorința asta, de parcă
i-ar fi foame sau sete, cu toate că nu-i e nici una, nici alta.
— Nu e cel mai plăcut drum spre casă. Îmi pare rău, Rita. Nu arată
ca și cum i-ar părea rău. Are un zâmbet neașteptat de cald. Buzele lui sunt puternic curbate și are incisivii înfipți neobișnuit de sus în gingie. Își întipărește zâmbetul lui în memorie, speriată că și-ar putea pierde capul din cauza lui, și se preface că e fascinată de ciupercile pătate de pe pământ. Data viitoare o să te duc acasă cu mașina. Ia un bețișor de pe jos, apoi scoate cuțitul din buzunar; n-o mai îngrijorează
cuțitul. („Data viitoare”, deci. Se simte încurajat de ea? Dar contează?) Îi privește mâinile cum cojesc bețișorul care apare verde, palid ca miezul unei pere. Are mâini plăcute. Cred că-ți lipsesc Londra, petrecerile și tot restul.
Îi e prea jenă să admită că n-a fost niciodată la vreo petrecere în Londra, în orice caz, nu ca invitată. Așa că răspunde:
— Da, foarte mult.
Și se întreabă dacă „tot restul” e un cod pentru „iubit”.
Robbie se ridică și aruncă bețișorul în lăstăriș.
— Păi, să te duc înapoi.
112
- EVE CHASE -
Merg în tăcere. Ceva s-a schimbat. Ceva a fost anulat, o mică
posibilitate, înăbușită precum flacăra unei lumânări între degete. Cel puțin, nu mai sunt doi străini. Speră că pot fi prieteni. Ar fi plăcut să
aibă un prieten aici.
O ploaie ușoară eliberează în aer mirosul de pin care îi amintește de Crăciun. Începe să recunoască drumul: copacul trăsnit; coliba din bețe construită de Teddy cu o zi în urmă. Apoi rămășițele înăbușite ale unui foc de tabără, încă licărind roșu în mijloc. Nu chiar un infern, slavă Domnului! Și-a făcut griji degeaba.
Când printre copaci apare gardul grădinii, o senzație pe care n-o prea înțelege i se răspândește în piept, ca o umbră. Întrezărește o lume a rochiilor roșii și a tinerilor dansând apropiați, și un bărbat care-i curăță ghimpii de pe fustă, și ar vrea să se agațe de Robbie și să-i spună: „Du-mă înapoi”. Într-o clipă, poarta grădinii se va închide. Lumina asfințitului se va stinge. Robbie va fi plecat. Ea va fi blocată în casa mare, de cărămidă, cu treburile și cu slujba ei.
Spălând. Numărând pastilele lui Jeannie. Apărând-o de Marge.
Evitând apelurile telefonice de la Walter. Scriind în nesuferitul acela de caiet.
— Ssst… zice Robbie și îi atinge ușor brațul, făcându-i pielea să se înfioare. Auzi?
Se oprește și ea. Ascultă. Sunetul e slab. Vine spre ea adus de vânt, trece prin trupul ei, agățându-i-se ca un cârlig de undiță în piele: un scâncet, o pauză de respirație, apoi… doar picăturile de ploaie.
— Ce e asta?
Nu știe de ce vorbește în șoaptă. Sau de ce firele de pe brațe i se ridică, drepte ca niște ace.
Robbie se uită iscoditor printre copaci, încruntat, căutând printre toate sunetele pădurii pe care le cunoaște.
— Un pui, spune după un moment. O mulțime de animale sună
ca niște bebeluși. Și au mereu câte o mamă neînfricată prin preajmă.
Haide!
113
- CASA DE STICLĂ -
Rita aruncă o privire peste umăr: nu e nimic de văzut. Indiferent ce pui de animal o fi fost, s-a dus. Dar plânsul lui îi răsună încă în urechi. Pentru liniștea ei, trebuie să verifice.
— Robbie, o să mă întorc… începe să spună.
Dar mâinile lui sunt deja pe umerii ei, trăgând-o la pieptul lui.
Gura lui, pe gura ei.
114
- EVE CHASE -
19. HERA
Un țipăt de vulpe. Sau poate că nu este o vulpe. Cerul e vârstat de apus, pădurea se întunecă, iar umbrele ei par niște grote. Păsări mărunțele sar de pe o creangă pe alta, ca și cum ar încerca să-și găsească un loc sigur înainte ca noaptea să cadă și bufnițele să
înceapă să se lanseze din înalt, cu ochii lor rotunzi și cu ghearele scoase. Îmi pare rău oarecum că am părăsit focul de tabără, un triumf al vreascurilor, al conurilor de pin și al foilor de ziar mototolite.
