L-a împins pe Robbie, desigur. Rita cea mare și simplă, bună
pentru o pipăială, nu pentru dans! A fugit în casă, unde Jeannie i-a spus că Hera încă nu s-a întors. Dar Hera nu era la focul de tabără
când a trecut ea, așa cum se aștepta, și era mult prea târziu să umble singură pe-afară. Gândul i-a zburat la Fingers. Era vina ei. N-ar fi trebuit să lase copiii singuri cu Jeannie… Neliniștea o prinde ca întrun clește.
La bifurcație, ezită: grămada de lemne sau râul? La stânga, da.
Herei îi place râul. Grăbește pasul. Unde e?
Simte mirosul ploii. Își pune mâinile pâlnie la gură:
— Hera!
— Aici, se aude o voce.
Rita scrutează întunericul, încruntându-se. Da, e acolo, bezmetica!
Dar de ce ține o păpușă în poală?
Hera îi face semn, veselă.
— Ce se întâmplă? Rita se grăbește spre ea. Un prunc? Un prunc aici? Atinge copilașul. Viu. Dar fruntea îi e rece ca pământul. Unde e mama lui? E rănit? Dumnezeule, dă-mi-l mie. Repede, repede!
Pruncul e mic, delicat, nu mai mare de câteva săptămâni, și aproape imponderabil în brațele ei. Are vârfurile degetelor albe, de parcă i s-ar forma sloiuri de gheață sub unghii, iar fața îi e năpădită de pișcături de insecte. Rita îi atinge ușor obrazul umflat, încercând să-i aducă puțină alinare. Copilul scâncește și se uită cercetător la gura Ritei, ca și cum de acolo ar putea veni o lămurire în legătură cu ce se întâmplă și ce trebuie să facă mai departe ca să supraviețuiască. Rita 122
- EVE CHASE -
bagă copilul la căldură, sub puloverul de lână, și îi înfășoară trupul în el ca într-o pătură, susținându-i ceafa cu palma răsfirată. Hera, ce Dumnezeu…?
Hera bâlbâie o explicație, ceva aiuristic despre copilul care a fost lăsat pe o buturugă.
— Uite!
Rita nu crede până nu vede biletul mototolit pe care-l scoate Hera din buzunar. Și sacoșa cu lucrurile pentru copil. Așa o colecție jalnică
de lucrușoare! Atât de dickensian!
— Dumnezeule! Cruzimea lumii îi taie respirația. Freacă spatele copilului cu degetul mare, ușurată să-i simtă căldura trupului. Ești sigură că nu e nimeni prin preajmă?
Hera clatină din cap.
— Am verificat.
Rita se uită sub pulover la copil, care îi întoarce privirea cu ochi mari, de un albastru întunecat. Vulnerabilitatea lui deschide ceva în sufletul Ritei. Simte, ca pe un mușchi care se întinde, o valvă
deschizându-se. În ciuda ravagiilor făcute de insecte și a frigului, fetița este deosebit de drăguță, nu ca acei copii scofâlciți care seamănă
cu Winston Churchill. E liniștită acum, ca și cum trupul Ritei e tot ce-i trebuie.
— Ar fi trebuit să apelezi imediat la un adult, Hera, o admonestează.
— M-am gândit că o să am probleme.
Hera nu spune că singurul adult din zonă era Jeannie. Nici Rita nu spune.
Ploaia începe să cadă cu stropi mari.
Jeannie le așteaptă în hol.
— Aici erai, Hera! Ți-am spus să nu faci vreo prostie, nu? M-ai făcut să par o mamă incapabilă. Și acum Rita a trebuit să meargă să
te caute și să se ude până la… Se oprește brusc. Se încruntă și se holbează, blocată, la ghemotocul din puloverul Ritei. Ce-i asta? Rita 123
- CASA DE STICLĂ -
înghite un nod. N-are idee cum o să reacționeze Jeannie. Tăcerea se prelungește. Din hainele lor ude leoarcă, apa picură pe podeaua de lemn. Copilul se frământă, lipit de coastele Ritei. Împinge cu pumnișorii în pulover. Un iepure? Un pui de căprioară? zice Jeannie încruntându-se și râde pițigăiat uitându-se de la Hera la Rita și înapoi. Arată-mi.
Drept răspuns, copilașul începe să plângă înfundat.
Asta trimite un arc electric prin Jeannie.
Hera zâmbește poznaș.
— Ți-am găsit un bebeluș.
— Nu, gâfâie Jeannie scuturând din cap. Nu spune așa ceva! Rita ridică un colț de pulover. Fetița se uită afară, ca un animal la braconier. Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Jeannie, apoi își acoperă gura cu palma. Hera, ce-ai făcut?
La fereastra bucătăriei, cerul se luminează de fulgere. Dar pruncul, care a supraviețuit, deși la limită, se gândește Rita, e acum în siguranță, în poala ei, sugând cu disperare lapte din biberon și strângând din degetele de la picioare. Hera și Teddy se înghesuie aproape, fascinați, cu chipuri înduioșate și atente, ca și cum copilul ar fi, în același timp, o minune de neimaginat mai înainte, dar și cineva pe care l-au așteptat să sosească. Numai Jeannie păstrează
