— N-am… n-am fost sigură ce să-i spun. Apoi s-a întrerupt convorbirea.
Mama răsuflă ușurată.
— Ai făcut ce trebuie, Rita. Cred că e mai bine să nu i se spună lui Walter despre copil. Nu încă. Am cuvântul tău? Big Rita își atinge fruntea cu mâna, ca și cum ar avea o durere de cap. Vino înapoi în casă. Te rog. Mama se apleacă în mașină ținând copilul pe un umăr.
Vocea îi devine lingușitoare. Copilul ăsta are nevoie de tine. E vorace.
Uită-te la ea. Suge la gâtul meu ca un pui de caracatiță. Ce-ar fi să-i pregătești un biberon?
Mama nu pregătește biberoanele. Nu cred că ar ști cum se face. Nu schimbă scutece și nu le spală în găleată cum face Rita în fiecare dimineață, înainte de micul-dejun, cu brațele ei palide, lungi ca niște tuburi, frământându-le în apa maro urât mirositoare.
În cele din urmă, Rita iese încet din mașină și se îndreaptă spre casă, chiar dacă expresia feței sale nu pare chiar așa de supusă.
— Ești o fată bună, Rita, spune mama.
La prânz, mama mănâncă trei cartofi întregi și jumătate de cotlet de miel. Big Rita stă tăcută pe scaun, cu copilul pe umăr, bătându-l ușor pe spate, și abia dacă se atinge de mâncare, ceea ce nu-i stă deloc în fire. În grădină, poarta se trântește ca și cum tocmai ar fi intrat cineva. Speriată că ar putea fi Marge, alerg în pădure și mă uit în stânga și-n dreapta. Nu văd pe nimeni. Dar jur că îi simt prezența.
Cineva care n-avea cum să plece pe drum pentru că e blocat, ci s-a strecurat prin hățișul pădurii.
După plăcinta scursă de gemul leșinător de dulce al lui Marge, uit de poartă și de senzația ciudată că cineva mă urmărește. Totul este acum noua noastră normalitate. Eu și Teddy o ajutăm pe Big Rita să
130
- EVE CHASE -
schimbe scutecele copilului, în camera de zi. Teddy se ține de nas. O
pană mare, înspicată cu maro intră adusă de vânt pe fereastra deschisă și aterizează pe covor. O ridic, decid că e o pană de bufniță
și îi trec capătul pufos peste talpa desculță a bebelușului. Își strânge degetele. Apare mama, entuziasmată, aducând botoșeii cu volănașe și zornăitoarea de argint agățată de degetul ei mic. Jucăriile bebelușului nostru. Cele pe care le-a recuperat Rita de sub patul părinților mei din casa din Londra.
— Cred că a sosit timpul, spune ea, iar Big Rita icnește. Nu-i așa că sunt perfecte pentru ea?
Mama se apleacă s-o încalțe cu botoșeii și pune zornăitoarea în pumnulețul strâns. O scutură și camera se umple de clinchete argintii, de duhul copilului mort și de zâmbetul mamei. Zburdă cu Puiul Pădurii în jurul camerei, urmată de mine și de Teddy. N-am observat când s-a dus Big Rita sus, dar când văd că nu se mai întoarce, mă duc după ea.
Big Rita e ghemuită deasupra valizei sale, în care își aruncă grăbită
hainele. Se uită spre mine – are ochii roșii –, apoi continuă cu împachetatul, îndesându-și romanele polițiste într-un buzunar interior. Dar terariul e pe podea, alături de o altă geantă. Asta mă
liniștește oarecum. Câtă vreme terariul e aici, gata să fie împachetat, și Big Rita e aici.
Brusc, îmi amintesc o seară în Londra, o seară rea după o zi rea –
am fost prinsă furând la școală o pungă de jeleuri de la altă fată –, cum Rita mi-a dat părul la o parte din ochi și mi-a povestit că odată, în copilărie, s-a dus la culcare supărată și furioasă, iar dimineața, când s-a trezit, a descoperit o recoltă de gălbenele de munte crescute peste noapte în terariu. N-a găsit altă explicație pentru asta decât că
spiritul mamei ei moarte le-a sădit acolo în timp ce ea dormea. Și mă
gândesc că Big Rita e singura persoană din cele pe care le cunosc care spune întotdeauna ceea ce trebuie, lucrul la care te aștepți cel mai puțin. Panica mă cuprinde din nou.
131
- CASA DE STICLĂ -
— Nu se poate să pleci.
— Nu pot să mai rămân, Hera, zice, în timp ce își pune o pereche de șosete bleumarin. Undeva e o tânără care plânge de-și scoate inima din piept și regretă ce a făcut. Și cineva trebuie s-o găsească.
Cineva trebuie să-i spună. Îmi amintesc poarta grădinii mișcându-se înainte și înapoi. Senzația că sunt urmărită. E o comunitate mică.
Dacă ținem copilul mai mult timp aici, o să fie probleme – probleme mari, Hera. Lacrimile îmi înțeapă ochii. Rita pare atât de sigură! Mă
gândesc la The Lawns și mă simt speriată, panicată. Nu e corect nici ca tu și Teddy să păstrați un asemenea secret față de tatăl vostru.
— Dar așa sunt familiile.
— Nu toate familiile, Hera, spune blând și clatină din cap.
Ceva izbucnește în mine.
— Pun pariu că și tu ai secrete. Se crispează. Am prins-o. Care e secretul tău, Big Rita? o tachinez, încercând s-o opresc din împachetat.
Își strânge buzele.
— Lasă-mă în pace, Hera.
Mă reped la valiză, închid capacul și mă trântesc zgomotos pe el.
Pereții de carton cedează.