126
- EVE CHASE -
Rita nu poate decât să-și imagineze cum o să reacționeze Walter la asta. Cuțitul pe care îl păstra Jeannie sub saltea îi sclipește în minte, ca un avertisment. Apoi, intrarea în The Lawns, stâlpii de piatră și scrâșnetul porților de fier, cu țepușe deasupra.
— Jeannie, chiar trebuie să contactăm poliția. O pot duce eu cu mașina până la secție.
— Cu mașina? Tu? Nu prea cred. Dumnezeule! Uită-te un pic pe fereastră, Rita. E jale afară. Dezastru! Toate crengile alea care zboară!
spune Jeannie mângâind cu un deget obrazul copilei. Așa, așa. Ești în siguranță cu noi, păpușica mea, o liniștește, apoi privește în sus spre Rita. Doar o noapte, da? Să-i dăm micuței ăsteia șansa să-și revină dintr-un asemenea coșmar îngrozitor.
Rita e conștientă că se înfiripă ceva greu de definit. Ceva greșit.
— Dar…
— Ssst! auzi? face Jeannie ducând un deget la buze. Vrei să scoți copilul în urgia aia, serios? Chiar vrei să te urci la volan?
Rita ascultă vuietul îngrozitor de afară, prea aproape ca să rămâi liniștit, un muget adânc, ca și cum pământul s-ar sfâșia în două, apoi o ruptură și un trosnet, odată cu căderea primului copac.
— Cred că trebuie să așteptăm până când trece, admite cu reținere, simțind că se stârnește o altă furtună, pe lângă cea de afară, una acolo, înăuntru, între zidurile conacului Foxcote.
127
- CASA DE STICLĂ -
22. HERA
Copacul uriaș stă prăbușit peste alee, cu o fustă enormă de pământ și cu rădăcinile albe suspendate în aer, ca niște picioare. Îmi pare foarte rău pentru el, dar mă bucur că o ține pe Marge – și pe orice alt vizitator – la distanță. Sunt două zile de când am găsit bebelușul și încă nu știe nimeni că e la noi. Singura problemă e Big Rita, care se poartă cam ciudat, ca și cum ar dezvolta propriile păreri personale în privința asta. Ca și cum n-ar iubi-o pe fetiță, pe Puiul Pădurii, așa cum o iubim noi. Ca și cum ar putea să ne toarne.
Ar fi sunat autoritățile în dimineața asta, dacă n-aș fi smuls azi-noapte cablul telefonului din perete, spunând ceva despre furtuna care l-a dat jos. Și ar fi putut fi acum în drum spre sat, dacă n-aș fi vegheat de la fereastra dormitorului și n-aș fi făcut-o atentă pe mama.
— Stai, strig de pe verandă, când Rita pune copilul în mașină.
Mama aleargă pe lângă mine – nu-mi amintesc ultima dată când a alergat undeva – și ia copilul de pe scaunul pasagerului.
— Ce-i cu tine, Rita? Aleea e blocată.
— M-am… m-am gândit că pot să ocolesc copacul într-un fel, bombăne Rita. S-o duc la doctor.
— Ce idee stupidă! Nu e bolnavă, Rita! Vrei ca micuța asta să fie trimisă la vreun orfelinat? Asta e? Mama e atât de combativă încât îmi vine să aplaud. E din nou ea însăși. Eu am adus-o înapoi. Eu am vindecat-o de tristețe. Găsind copilul. Ai idee cum sunt locurile acelea? continuă mama. Big Rita nu spune nimic. Dar ceva din felul în care își coboară privirea mă face să cred că are idee. Îi văd toracele cum se umflă și se dezumflă sub bluză. Gura i se strânge ca atunci când te chinuiești să nu plângi. Bebeluși în pătuțuri de metal! Pe rânduri. Scutece murdare. O matroană care ar crește-o ca pe un animal de fermă, ca să fie luată în grijă de orice brută bătrână. Într-o locuință socială. Cine știe unde. Sunt aproape sigură că Rita a crescut într-o locuință socială. Nu spune nimic totuși. Serios! zice mama și se 128
- EVE CHASE -
uită în jos, la Puiul Pădurii, iar privirea i se înmoaie: nu se poate abține să nu se uite la ea – nici unul dintre noi nu poate. E cel mai frumos copil în viață. N-ai avut propriii copii, Rita. Nu poți să
înțelegi.
În momentul acela, ceva se schimbă pe fața Ritei. Își privește mâinile încleștate pe volan.
— Nu e corect, Jeannie.
— Corect? repetă mama făcând un pas în spate, iar chipul i se ascute. Vrei să zici moral? Păi, dacă vrei să vorbim despre principii morale, Rita, putem să începem discutând despre ale tale, nu-i așa?
Mâinile Ritei se albesc. Aerul pare din nou încărcat de electricitate.
Scrii notițe despre mine pentru Walter. Mama coboară vocea până la șoaptă. E un tremur în ea. Mă spionezi.
Mă inundă o senzație fierbinte de vinovăție. Îmi amintesc cum am stat lângă patul mamei când dormea și i-am spus despre caietul lui Big Rita. Dar se poate ca mama să fi aflat pe altă cale. Marge ar fi putut foarte bine să cotrobăie prin lucrurile Ritei. Mereu scotocește pe la etaj, își bagă nasul prin toate camerele, ținând la piept un teanc de lenjerie.
— Jeannie, dacă n-aș fi acceptat, m-ar fi dat afară pe loc și ar fi angajat pe altcineva, turuie Rita, iar cuvintele ei stângace și directe cad unele peste altele. N-am vrut să-i las baltă pe copii.
Mama scutură din cap.
— Întotdeauna mi-am subestimat soțul. A exploatat firea ta blândă, Rita. Lipsa ta de încredere în tine, știi asta? zice, iar ceva în privirea ei se ascute. Ai scris note în ultimele două zile? Ai vorbit cu Walter?
Big Rita confirmă din cap. Pare gata să plângă. I se înroșește gâtul.
— Acum două seri. A spus că în curând casa va fi gata, zugravii lucrează deja la interior. Iar el urmează să se întoarcă în ultima săptămână din luna august.
129
- CASA DE STICLĂ -
O văd pe mama calculând datele, ca și mine: ne-au rămas mai puțin de două săptămâni. O cercetează pe Big Rita. Vocea ei e blândă
și puțin speriată.
— I-ai spus de copil?
