Așa că renunț la lapte și o țin strâns, până se oprește la mijlocul unui țipăt. Se moleșește în brațele mele. Ochii i se închid.
În sfârșit, sunt cea mai bună soră mai mare din lume. Cum țin copila în brațe, la căldura trupului meu, ceva ciudat se întâmplă. Mă
simt trasă înapoi în timp, zi după zi, lună după lună, ca și cum aș
despacheta ceva din hârtie, până când mă aflu iar în camera mea din Primrose Hill, în noaptea în care mi s-a născut surioara.
Ambulanța așteaptă. Moașa coboară grăbită pe treptele de la intrare. Mă uit în jos prin glicină, la păturica din brațele ei, luminată
de felinarul de la ușă, și deodată văd ceea ce n-am putut să-mi amintesc de un an încoace: golurile unde ar fi trebuit să fie nasul și gura ei. Dar mai știu un lucru: n-ar fi avut nici o importanță. Cu sau fără o față normală, ar fi fost surioara mea. Aș fi iubit-o la fel de mult.
118
- EVE CHASE -
20. SYLVIE
„Ai fost găsită de o fată minunată, într-o pădure fermecată, într-o noapte caldă de vară, în siguranță, pe o buturugă…”, îmi șoptea mama seara, la culcare. Imediat o imploram să-mi mai spună o dată
povestea, fermecată de ea la fel ca de Moș Crăciun sau de posibilitatea prezenței zânelor în fundul grădinii. Nu părea real, dar părea adevărat, ca toate poveștile bune. Părinții mei mi-au spus pentru prima dată când aveam cinci ani: „Trebuie să știi ceva…” Se pare că am ridicat din umeri, neinteresată, și am cerut un biscuit. Nu era vorba numai că n-am putut procesa atunci enormitatea situației
– și n-am putut decât atunci când m-am făcut mult mai mare, dar mi se părea că mama și tata m-au căutat și m-au iubit atât de mult încât m-au adoptat ca pe copilul lor. Cum și Caroline fusese adoptată, la câteva luni după mine, asta era normalitatea noastră. Amândouă
știam ce înseamnă să fii „aleasă”, nu pur și simplu născută.
Am știut întotdeauna că aveam în mine sânge sălbatic. Așa cum lui Caroline îi plăceau păpușile, eu eram atrasă de copaci. Mă
cățăram în fiecare zi în mărul bătrân din fundul grădinii noastre și stăteam pe crengile cele mai de sus, adulmecând marea. Nu mă
puteam concentra în clasă: mintea îmi țopăia de colo-colo ca o vrăbiuță, dar afară, într-un copac, ceva în mine se liniștea.
Oricum, am decis, nu oricărei fete îi este dat să joace în propriul basm, să închidă ochii și să audă fâlfâitul aripilor unei bufnițe sau fojgăitul aricilor prin frunzele uscate, totul în confortul așternutului.
Sau să se uite la pereți, pe întuneric, și să vadă o pădure, ca Max din Tărâmul monștrilor. Nici să fie descoperită, ca o specie rară de fluturi, așa cum am fost descoperită eu: Sylvie, un nume de origine franceză, care înseamnă „din pădure”. Deci îmi plăcea povestea găsirii mele, la un nivel infantil. Ceea ce nu înțelegeam era de ce cobora mama vocea când povestea și de ce, atunci când îi puneam întrebări, atmosfera devenea încordată.
119
- CASA DE STICLĂ -
Când aveam vreo nouă ani, totul s-a schimbat. Eram la școală, în pauză, și ploua, stropii dansau pe acoperișul de tablă ondulată al locului de joacă de afară. Nu știu din ce motiv am considerat că e un moment bun să-i încredințez povestea nașterii mele Donnei, care nu-mi era prietenă și care stătea lângă mine, cu codițele ei blonde, și se lăuda cu poneiul ei. Donna a făcut ochii mari: „Deci mama ta adevărată nu te-a vrut și te-a lăsat să mori?” Povestea mea era mai tare decât poneiul ei. Dar victoria a venit cu un preț în plan personal.
În seara aceea, i-am spus mamei că nu mai voiam să aud basmul acela înainte de culcare. (N-am să uit niciodată expresia de ușurare de pe fața ei.) Nici în măr nu m-am mai urcat. Mi-am dezgropat unica păpușă abandonată din cutia cu jucării, am gătit-o cu panglici roz și am îmbrăcat-o așa încât să arate curată și îngrijită. Am scos pădurea afară din mine. Și mi-am spus că viața începe doar din momentul din care ți-o amintești.
Prima mea amintire adevărată – cea documentată în fotografiile granulate, care conțin umbra lăsată de degetul mare și nelipsiții ochi roșii – este cu mine stând pe o limbă de plajă umedă și cu tata, aplecat în față, răscolind nisipul cu o lopățică. Caroline se cațără pe umerii lui păroși și țipă de plăcere. Mama poartă cel mai mic costum de baie croșetat, cu franjuri de mărgele atârnând în jos, cu un sutien ca o pereche de sendvișuri triunghiulare și ținând aparatul mare, negru de fotografiat care-mi plăcea atât de mult. Pe mână mi se prelinge înghețată lipicioasă. Am trei ani. Sylvie – eu – începe de aici.
Dar teama rămâne. Există cineva adormit, cuibărit înăuntru, ca miezul crud al unei nuci în interiorul cojii? Ar putea mintea mea să
ajungă mai departe în urmă dacă i-aș da voie? Și Caroline? Ar putea și ea să-și amintească ceva? Chiar dacă nu vrea? Și nu vrea. Niciodată
n-a vrut. E mai speriată de trecut decât mine, și asta e ceva. Am făcut un jurământ. Ne-am prins de degetele mici ca să-l pecetluim. Surori.
Puternice și devotate. Nu victime.
120
- EVE CHASE -
Am citit odată că hipocampul, în care se stochează amintirile, nu este dezvoltat complet în creierul unui copil mic. Dar amigdala, sediul memoriei emoționale, este deja formată, mecanismele ei funcționează. Asta mă îngrijorează pe mine, posibilitatea ca amintirea să fie mai mult o problemă de recuperare decât de depozitare, ca amintirile să se afle acolo, precum cărțile necitite îngropate adânc în depozitul din subsolul bibliotecii. Din fericire, de cele mai multe ori, când încerc să-mi imaginez felul în care am fost abandonată, e ca și cum m-aș uita într-un bloc de gheață: nu e nimic acolo, decât gheață. Sunt rare zilele, zile dure, zile de grea încercare, ca acestea, după un mare șoc – iar faptul că Annie va păstra copilul a stârnit un cutremur în mintea mea –, când ceva începe să prindă
formă, nu chiar o amintire, altceva, un fel de poveste nerostită pe care o simt cumva, fără să dețin limbajul pentru a o descrie.
O simt acum, cu putere, în timp ce eu și Annie ne târâm afară din spuma mării.
— Ești bine? Sigur?
O ajut să se ridice în picioare. E zdruncinată. Pe amândouă ne-a luat pe nepregătite lovitura valului în spatele genunchilor. Suntem murate. Avem nisip în păr. Și în gură. Putea să fie mult mai rău. Mă
uit speriată peste umăr. Valul ticălos s-a retras, lăsând în urmă un petic de apă înspumată, puțin adâncă. Dar îi simt fratele mai mare ceva mai încolo, pulsând în întuneric, adunându-și puterile și începând să se rostogolească. Și mă gândesc imediat la dosarul cu extrase din ziare care așteaptă în casă, tăinuit de mama vreme de atâția ani. La fel ca valul acela, energia tălăzuind prin materie este gata să se elibereze.
121
- CASA DE STICLĂ -
21. RITA
Se aude iar. Plânsul pe care Rita l-a auzit mai devreme, când era cu Robbie. Inima începe să-i bată mai repede, ca și cum trupul ei ar ști deja ceva ce ea nu știe. Nu se poate întoarce. La adăpostul unei tise enorme, se oprește și ascultă. Nimic. Poate că și-a imaginat.
Mintea ei e zăpăcită de acel sărut.
