- EVE CHASE -
Nici Robbie n-a invitat-o la dans. Cu toate că asta e o ușurare binecuvântată – e cu zece centimetri mai scund! –, totuși o face să se simtă prost și să se întrebe ce caută aici. Brusc, e asaltată de o asemenea teroare încât îi vine să plângă. Se gândește să se prefacă
brusc că-i e rău, ca să curme suferința amândurora. Un deranj la stomac de la checul cu fructe al lui Marge, de exemplu. Plauzibil.
— Rita. Robbie se dă mai aproape. Respirația lui miroase a hamei.
Și, în mod ciudat, îi trezește amintirea vagă și îndepărtată a tatălui ei.
Vrei să dansăm?
Nu, la dracu’! Dar fetele nu pot să refuze după ce au acceptat inițial să meargă la dans. E obligată; el e obligat. Amândoi trebuie să se prefacă.
— Bine.
Robbie nu se mișcă. O mai privește un timp. Ceva în legătură cu ea pare să i se așeze în minte.
— Sau am putea să ne terminăm băuturile și să mergem să ne plimbăm prin pădure.
Un rug de mure i se agață de fustă. În timp ce ea se apleacă să-l desprindă, Robbie scoate un briceag și îl taie, ca pe o tulpină de țelină, apoi începe să ciugulească ghimpii din stofă, cu degete surprinzător de abile.
— Nu putem lăsa ăsta să-ți distrugă frumusețe de fustă.
Pare că nu glumește, că nu vede cât de anostă e fusta asta de la C&A, sau cum se ascunde Rita în ea.
Când un deget îi atinge ușor, în treacăt, pielea din spatele genunchiului, o furnicătură îi urcă pe picior.
Aude în minte vocea lui buni: i-a luat mintea vacanță? Ce caută cu omul ăsta dur, care poartă un cuțit, și taman prin pădure, din toate locurile nenorocite, lăsându-l să pună mâna pe fusta ei?
Pe de altă parte, cel puțin n-o să se rătăcească. (Și nici nu va trebui să danseze în public.) Ar trebui să se întoarcă la Foxcote: nu-și mai 109
- CASA DE STICLĂ -
poate înăbuși mult timp îngrijorarea pentru focul de tabără. Poate avea încredere în Jeannie în preajma focului? Sau în Hera?
În scurt timp, pășesc în cadență. Așa cum timiditatea altuia o face pe Rita să fie timidă, familiaritatea lui Robbie cu mediul ăsta, încrederea lui i se transmit și ei. Începe să se relaxeze. Își permite mica satisfacție de a fi încălțată cu pantofi fără toc. (Cât de departe ar fi ajuns femeia cu pantofi verzi de fițe, cu toc? Exact.) În timp ce merge, până și fusta conică produce un foșnet senzual, iar stofa țeapănă pare să se înmoaie. Codobaturi pestrițe fac salturi prin aer, vânând gâze. Deasupra copacilor, se ridică un uliu, cu aripile deschise, ca un umeraș imens.
E mai ușor să vorbești mergând, fără contact vizual. Robbie strecoară întrebări în conversație, ca pe niște bilețele pe sub ușă, așa că Rita nu le observă cu adevărat. Și se trezește răspunzând cu mult prea multe detalii. Mai ales despre copilăria ei în Torquay: coliba părăsită de pe plajă, în care se ascundea și citea cărți de la bibliotecă; primul ei cactus, pe nume Burt. Își ia seama, dar nu înainte ca el să se întoarcă spre ea, cu un zâmbet amuzat:
— Burt?
— Povestește-mi despre pădure, spune ea scurt, schimbând subiectul.
Dar el nu-și etalează cunoștințele, cum făcea Fred. (Putea să dea gata pe oricine cu informațiile lui grotești despre abatoare.) Mai degrabă storcea cuvintele de la Robbie, ca pe monedele înțepenite într-o gaură din buzunarul pantalonilor. Robbie culege de pe o creangă un petic de țesut catifelat, rămas de pe coarnele unui cerb, și îi mângâie dosul mâinii cu partea lui pufoasă, stârnindu-i o gâdilătură ciudată de-a lungul brațului. Suflă în muchia unei frunze de fag, ca să imite strigătul de împerechere al cerbului. (Roșește ca proasta la auzul cuvântului „împerechere”.) Îi explică Ritei cum organismele moarte din pădure sunt la fel de importante ca și cele vii, cum materia în putrefacție găzduiește milioane de insecte care 110
- EVE CHASE -
constituie hrana păsărilor. Într-o pădure, „viața și moartea își dau un sărut”. (Roșeața i se intensifică.)
— E un loc străvechi, Rita, spune cu venerație. Cândva, teren de vânătoare pentru anglo-saxoni, pentru normanzi, pentru membrii dinastiei Tudor, unde istoria se cuibărește printre bufnițe și scatii.
Cheresteaua de stejar de aici a fost folosită la construirea corăbiilor încă din secolul al șaptesprezecelea, iar amiralul Nelson, îngrijorat de scăderea masei lemnoase, a ordonat plantarea a treizeci de milioane de ghinde, motiv pentru care acum sunt atât de mulți stejari aici – stejarii lui Nelson, încă vii.
Îi spune cum trunchiurile copacilor sunt structurate ca pânzele de păianjen; cum ciorile pot fi mâncate, la fel ca iepurii, ba chiar sunt foarte gustoase, cu un adaos zdravăn de ketchup; îi spune despre braconieri și braconaj, și despre cât de greu e să vânezi în pădure, unde copacii întrerup orizontul, iar glonțul poate să treacă milimetric pe lângă cerb și să se tot ducă. Nu trebuie să tragi niciodată cu o armă
dacă nu știi unde o să se oprească glonțul.
Rita ascultă, dornică să învețe. Și, încet-încet, își însușește pădurea, împărțind-o în porțiuni mai mici. Robbie îi arată vârfurile ca de zgârie-nori ale brazilor Douglas, apoi stejarii și castanii cu castane comestibile care domină ceea ce el numește „dedesubtul poveștii” –
îi place asta, de vreme ce nici poveștile nu se referă întotdeauna la ceea ce ți se pare la început constituit din aluni, și mestecăniș, și soc.
Se trezește scrutând, prin dantelăria de crengi și rămurele, straturile de iarbă și lăstăriș, și zărind formele mărunte de viață ascunse în ele, fierea-pământului, brădișor și mușchi, constelația de licheni de pe un nod dintr-o scoarță, dosul pufos al unei frunze. Până și sporii de bacterii de pe sol, care digeră tot ce e mort și îl transformă într-o pastă
neagră, consistentă.
— Uite! spune el și se oprește pe cărare, arătând în sus. Firișoarele de păr auriu de pe brațele lui musculoase captează lumina soarelui.
111
- CASA DE STICLĂ -
Ar vrea să-și treacă vârfurile degetelor peste ele. Dragostea lui pentru locul ăsta o emoționează. Un cuib. Vezi?
În timp ce caută cu ochii în cele mai de sus crengi, spre ceea ce pare a fi un coș de rufe din răchită legănându-se în vânt, se lasă pe spate și dă peste el. Totul se rotește în momentul acela, crengile se învârt, ea și Robbie rămân singurul punct nemișcat. Chicotește.
— Te clatini, spune el, cu un surâs în voce. Mai bine ai sta jos.
Arată spre o creangă ce crește orizontal, paralel cu solul.
