— L-ai întâlnit pe Elliot?
Încuviințez din cap.
— A venit de la Londra până aici. Dar n-a vrut să stea, să te aștepte.
Presupun că n-a vrut să petreacă timpul cu mine. Era cam surescitat.
Iartă-mă, ar fi trebuit să-ți spun imediat, zic, încercând să schițez un zâmbet. M-ai luat cam repede.
Pe fața ei se citesc o mie de trăiri.
Valurile vin mai cu putere acum, curentul îmi învăluie genunchii.
Degetele de la picioare mi-au amorțit de frig.
— Annie, încă ceva… zic și trag aer în piept. Ai lăsat un dosar pe măsuța de cafea. Annie clipește rapid și pălește sub pistrui. Pe copertă scria „1971, vara”.
— L-am… l-am găsit în biroul lui buni. Ochii îi licăresc defensiv.
Orizontul se întunecă până devine o linie mâzgălită cu cerneală. E
interzis?
Neîncrederea începe să se întindă în jurul nostru, ca marea. Nu trebuia să pomenesc de dosar. De ce nu m-am prefăcut, pur și simplu, că nu l-am văzut? De ce n-am lăsat-o baltă? Trecutul familiei noastre e nevralgic și încurcat, greu de manevrat, ca un ghemotoc de fire de pescuit abandonat pe plajă. Cu siguranță, nepotrivit pentru Annie în acest punct al vieții ei. Pufnește și pornește în pas forțat înapoi pe plajă.
— Hai să ne întoarcem, îi zic, și alerg pe lângă ea, îngropând subiectul. Trebuie să mănânci.
Înregistrez prea târziu acumularea de tensiune. Un moment mai târziu, Annie explodează:
103
- CASA DE STICLĂ -
— Poftim, din nou! Hai să nu vorbim despre vara aceea, să ne prefacem că nu s-a întâmplat niciodată…
Și chiar atunci, un val monstruos se sparge în spatele nostru și ne trântește în bezna sărată și tulbure.
104
- EVE CHASE -
18. RITA
Un cuplu pe o bicicletă trece vâjâind; femeia stă cu brațele petrecute în jurul taliei bărbatului care pedalează, iar rochia ei roșie flutură ca pânza unei bărci. Reazemă bicicleta de zidul primăriei și, ținându-se de mână, se grăbesc înăuntru. O altă femeie pășește nesigur, în pantofi verzi ca un măr Granny Smith, cu tocuri stiletto.
Senzația familiară că, în mod fundamental, ceva nu-i în regulă o stăpânește pe Rita. De ce i s-a părut o idee bună să poarte iar fusta jalnică bleumarin, conică, și pantofii maro fără toc? Să-și împingă
cardiganul roz-budincă, singurul care o avantajează, înapoi în dulap?
N-a vrut să arate ca și cum s-ar fi străduit și să fie persiflată în tăcere pentru eșec. N-a vrut nici să atragă atenția. Dar are obiceiul de a rezolva o problemă creându-și alta, așa că acum e ștearsă, ca o ridiche într-un strat de flori. Își dă seama cât de prinsă e de munca ei, cât s-a îndepărtat de oamenii relaxați, de vârsta ei. Robbie, din câte observă
după ce aruncă o privire pe furiș, măcar s-a străduit, chiar dacă are aerul unui puști îmbrăcat de mama lui. Are cămașa călcată. Părul ondulat e pomădat și pieptănat într-o parte, deja zburlindu-se.
— Intrăm? o întreabă.
Ea încuviințează din cap, chiar dacă-i vine să spună: „Nu, mulțumesc frumos, mai bine nu”. Intră în primărie, sub flamura lui Union Jack12 fluturând, în sala plină de muzică, de transpirație și de râsete.
— Să n-o răstorni din greșeală, Robbie, strigă un tânăr cu cămașă
în pătrățele, ținând strâns o fată ca o vrăbiuță și suflând nepăsător fumul de la țigară în părul ei blond.
— Sau scurteaz-o, rage altul.
12 Nume familiar pentru steagul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
105
- CASA DE STICLĂ -
— Termină, Alf, zice blonda râzând. Ți-ar plăcea și ție să ai câțiva centimetri în plus.
Deja e mai rău decât și-a imaginat.
— Să-ți ofer ceva de băut? Robbie nu-i ia apărarea și nu le întoarce vorba tipilor. Pumnii de măcelar ai lui Fred ar fi zbârnâit: îl încânta orice provocare la bătaie. În schimb, Robbie îi zâmbește, cu ochi iscoditori și receptivi, ca și cum ar culege informații. Sunt doar invidioși.
Ritei îi ia un moment să înțeleagă că nu glumește, că e complet sincer.
— Un Babycham13. Mulțumesc.
