17. SYLVIE
Stau în cimitir, deasupra osemintelor unui pescar mort de multă
vreme, și scrutez febril orizontul, când văd mașina lui Annie șerpuind de-a lungul șoselei de coastă. Îmi tresaltă inima. Mă
îndepărtez în fugă de biserică, o iau în jos, pe aleea care coboară
dealul, și mi se împleticesc picioarele. Annie se întoarce, mă vede și o apucă râsul. Pur și simplu, râde.
— Mamă! O strâng în brațe. Sunt atât de pregătită pentru un alt dezastru, încât, într-un fel, nu-mi vine să cred că trăiește. Ce faci aici?
zice și se trage în spate șocată. Ești complet dusă cu capul. Ce s-a întâmplat?
— Ce s-a întâmplat? repet eu, străduindu-mă din răsputeri să nu mă pierd cu firea. La dracu’, Annie, ai plecat ieri fără să-ți iei la revedere și fără să spui unde te duci. Mi-ai trimis un mesaj criptic. Și ai telefonul închis!
— Mereu îmi spui să-mi țin telefonul închis. Digital sunset.11
— Nu acum! Eu și tata ne-am urcat pe pereți.
— Îmi pare rău.
Se crispează, surprinsă de necazurile pe care le-a provocat.
Ținând-o pe Annie de mâini, caut semne de tulburare emoțională.
Pare animată de hormoni și de tinerețe, dar și de o lejeră nonșalanță, destul de nepotrivită cu situația.
— Ești bine?
Ochii îi sclipesc, oglindind lumina mării.
— Sunt bine.
„Ești bine pe naiba”, mă gândesc, „ești însărcinată.”
— Hai în casă.
— Mamă, păstrez copilul, îmi trântește scurt.
11 „Asfințit digital” – concept care promovează deconectarea de la dispozitivele digitale de comunicare la sfârșitul zilei.
99
- CASA DE STICLĂ -
Mă întorc încet spre ea.
— Ce?
Își pune o mână pe abdomenul plat.
— Nu vreau să scap de el.
— Dar… dar… mă bâlbâi eu, iar pământul se înclină, ca un obiect ridicat și pus la loc pe o parte. Nu trebuie să iei o decizie imediat.
— Am luat decizia.
— Cum? Dar… îmi tremură vocea. Parcă n-o recunosc pe fata care stă în fața mea. Niciodată n-am simțit-o atât de independentă de mine. Temându-mă să nu se simtă încolțită, îmi aleg cuvintele cu grijă. Ai fost foarte supărată cu buni. Când simți moartea aproape, e ușor să te atragă un nou început… o nouă viață. Scutură din cap. E
natural la vârsta ta să-ți dorești un copil, fie și în subconștient, continui să bat câmpii. E vorba de hormoni. Umanitatea asigurându-și supraviețuirea. Un… un truc biologic.
Se înroșește puternic la față, așa cum face înainte de a începe să
plângă. Se uită în altă parte, mușcându-și buza.
— Știam c-ai s-o iei razna.
— N-o iau razna. Sau ba da, o iau. Annie, te rog…
— N-am vrut să rămân însărcinată, da? E un dezastru de proporții.
Dar s-a întâmplat. Și nu suport să mă gândesc la… Nu e ceva moral, mamă. Simt copilul ca pe ceva real. Nu… nu mă așteptam, zice Annie oftând adânc, ca și cum efortul de a explica ar fi extenuat-o. Uite, putem să mergem să ne plimbăm pe plajă sau ceva? Mi-ar fi mai ușor să vorbesc. Casa lui buni fără buni mă face să mă simt aiurea.
Razele soarelui la apus poleiesc valurile unduitoare ale nisipului.
Pantofii ni se leagănă în mâini.
Dacă n-ar fi blocajul general în care se află familia noastră, acesta ar fi instantaneul perfect al unui moment între mamă și fiică.
